Vindecarea slăbănogului – dragostea vindecătoare şi iubirea iertătoare

.

În ce-a de-a doua Dumincă din Postul Mare, Biserica pomeneşte pe Sf. Grigorie Palama, autorul învăţăturii conform căreia omul nu poate cunoaşte fiinţa lui Dumnezeu, dar îl poate cunoaşte prin lucrările Lui în creaţie, numite şi energii necreate.

.

Textul evanghelic relatează vindecarea unui bolnav căzut la pat, în cetatea Capernaum, oraş preferat al Mântuitorului.

.

Auzind că se află într-o casă, nişte oameni vor să aducă pe bolnav în faţa Domnului. Însă, deoarece în jurul lui Hristos se adunau mulţimi de oameni, accesul în casă era blocat.

.

Socotind că sănătatea omului este mai presus de valorile materiale, însoţitorii bolnavului strică acoperişul casei şi îl coboară pe acesta în faţa lui Iisus.

.

Văzând credinţa şi dragostea lor pentru cel suferind, Hristos dezleagă mai întâi păcatele bolnavului, pentru a ne învăţa, după cum spune şi Sf. Ap. Pavel, că păcatul este pricina bolilor şi a morţii.

.

Apoi, pentru a arăta că El este Mesia, Fiul lui Dumnezeu, stăpânul trupurilor şi al sufletelor, vindecă pe cel bolnav de neputinţa lui, împlinind astfel profeţiile Vechiului Testament, care spun că: “Acesta neputinţele noastre a luat şi bolile noastre le-a purtat”.

.

Astfel, se arată că pentru a ne vindeca de bolile sufleteşti şi trupeşti avem nevoie de pocăinţă şi de dragoste, căci adevărata vindecare a noastră constă în cunoaşterea şi practicarea iubirii divine.

.

De asemeni, multe din bolile societăţii se pot vindeca prin respectarea poruncii dragostei faţă de aproapele, aşa cum au făcut însoţitorii celui bolnav.

.

Mai mult, Mântuitorul atrage atenţia că nu trebuie ca inima noastră să fie ocupată cu gânduri rele, care se împotrivesc dragostei şi iertării.

.

Sursa: Pr. Eugen Tănăsescu, articol publicat pe Lăcaşuri Ortodoxe, precum şi pe Replica; http://www.radiodobrogea.ro/

Pregătirea preotului pentru Sfânta Liturghie

.

Cel mai mare dar pe care ni l-a dat Bunul Dumnezeu este lucrarea prin care omul vine în contact nemijlocit cu Însuşi Sfântul Trup şi Sânge al Domnului, Îl poartă în mâini pe Cel Necuprins, se împărtăşeşte cu Cel Nefăcut şi Îl împarte credincioşilor pe Împăratul împăraţilor. Este cea mai înfricoşătoare taină: a împreună petrecerii făpturii cu Ziditorul său, prin bunăvoinţa şi iubirea Celui Atotputernic, a negrăitei smerenii a Celui Preaînalt Care Se coboară în inima omului ridicându-l şi îndumnezeindu-l.

.
Dacă mireanului care se împărtăşeşte i se cere o riguroasă şi îndelungă pregătire trupească şi sufletească, cu atât mai mult i se cere celui care săvârşeşte Sfânta Liturghie o pregătire continuă pentru a fi gata în orice moment pentru această slujire.

.

.

Pregătirea sufletească

.
Pregătirea sufletească cuprinde: pacea sufletului, mărturisirea păcatelor şi rugăciunea personală.

.

Aşadar preotul slujitor trebuie:

• să nu aibă ură, mânie sau dorinţă de răzbunare împotriva cuiva şi să fie împăcat cu toată lumea;

.
• să nu aibă alte gânduri rele (de supărare, de mâhnire, de trândăvie, de desfrânare etc.);
De va îndrăzni să slujească având asemenea patimi, după Pravila de la Govora, se va opri 60 de zile de la slujire, făcând zilnic 50 de metanii până se va îndrepta.

.
• să fie spovedit, chiar dacă nu a făcut păcate grele;
Şi preotul, om fiind, poate face multe din păcatele aparent mici: îmbuibarea pântecelui, beţia, mândria, minciuna, atitudinea părtinitoare, smintirea credincioşilor, neglijenţa faţă de lucrurile bisericii, lipsa de râvnă în povăţuirea credincioşilor etc.

.
• să săvârşească mai înainte măcar slujba Utreniei;
Să se ştie însă că preotul este dator a săvârşi toate cele Şapte Laude.

.
• să-şi împlinească mai înainte cu evlavie şi cu luare aminte pravila personală de rugăciune şi anume: Rânduiala Sfintei Împărtăşiri, Canonul Îngerului Păzitor, Acatistul şi Paraclisul Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, Acatistul Mântuitorului, Rugăciunile de dimineaţă şi de seară şi, după caz, închinăciuni şi metanii câte va putea.

.
Pentru cei mai râvnitori se recomandă privegherea cu rugăciuni şi citiri sfinte, în toată noaptea premergătoare slujirii sau cât vor putea.

.

.

Pregătirea trupească

.
Preotul slujitor este dator la:
• înfrânare de la împreunarea trupească cu soţia (pentru clericul căsătorit) trei zile înainte de slujire cât şi în noaptea următoare slujirii;

.
• înfrânare de la orice mâncare şi băutură în dimineaţa zilei în care va sluji;
Vechile pravile rânduiau ca preotul slujitor chiar să ajuneze în ziua dinaintea săvârşirii Sfintei Liturghii. Cel ce din neputinţă nu va putea ajuna, să evite însă mâncarea multă şi băutura şi să nu mănânce nicidecum după ceasul 3 din noapte (ora 21.00) pentru a evita tulburările, visele păcătoase şi poluţia care vin în timpul somnului din acestea. Se recomandă de asemenea preotului să nu se spele pe dinţi dimineaţa, ci seara, pentru a nu înghiţi din greşeală apă şi să nu mestece gumă înainte de slujire. Fumatul este cu desăvârşire interzis.

.
• curăţenie trupului.
În afară de curăţenia corpului, preotul trebuie să aibă hainele curate şi îngrijite. Veşmintele liturgice să fie curate şi întregi, să nu fie pătate şi rupte, căci "greşeşte de moarte înaintea Domnului dacă vor fi altfel".

.

Sursa: Ieromonah Valentin MÎŢU, Lumea Credintei, anul VIII, nr. 1 (78) ianuarie 2010

Sfântul Apostol Pavel

.

Persoana Sfântului Apostol Pavel este mai bine cunoscutaă decât a celorlalţi Apostoli. Faptele Apostolilor, scrise de ucenicul său, Luca, şi Epistolele sale ne procură informaţii bogate despre viaţa şi activitatea sa. Pe scena istoriei Bisericii primare, figura uriaşa a Sfântului Apostol Pavel rămâne dominantă mai mult de două decenii.

.

Sfântul Apostol Pavel, cunoscut mai întâi sub numele de Saul (cel dorit), s-a născut la Tars, capitala provinciei Cilicia din Asia Mică, în primii ani ai erei creştine, din părinti evrei, cu bună stare materială. Ei aveau un atelier de ţesut stofe din păr de capră, din care făceau mantale şi corturi pe care le vindeau.

.

Oraşul Tars avea şcoli vestite, la care Saul a învăţat bine din copilărie limba greacă, pe care a cunoscut-o mai bine decât ceilalţi Apostoli. De la părintii săi, avea dreptul de cetăţean roman. Ambele calităţi au avut mare importanţă în activitatea lui misionară.

.

De foarte tânăr, Saul a mers la Ierusalim, unde avea o soră, mama lui Ioan Marcu, vărul lui Barnaba, spre a se instrui în Legea mozaică la şcoala vestitului învăţat rabin Gamaliel.

.

Saul nu l-a cunoscut direct pe Hristos. În timpul activităţii publice a Mântuitorului, el trăia la Tars, ca rabin. Auzind vestea marii mişcări produse de predica Apostolilor despre Iisus Hristos, a venit la Ierusalim, unde a devenit persecutor al creştinilor. La uciderea cu pietre a Sfântului Ştefan, ucigaşii şi-au pus hainele la picioarele lui Saul (Fapte, 7, 58). El pustia Biserica din Ierusalim, intrând prin case şi, târând pe bărbaţi şi pe femei, îi ducea la temniţă (Fapte 8, 3; 22, 4). După împrăştierea comunităţii din Ierusalim, Saul voia s-o desfiinţeze pe cea din Damasc.

.

Luând scrisori de împuternicire de la marele preot către comunitatea iudaică din Damasc şi primind o gardă dată de Sinedriu, Saul porneşte spre Damasc, oraş situat la vreo 200 km nord-est de Ierusalim. Pe drum, în apropiere de Damasc, s-a petrecut faptul extraordinar care a schimbat cu totul viaţa şi misiunea rabinului Saul: convertirea lui la creştinism. Ziua, în amiaza mare, într-o lumină strălucitoare, i s-a arătat Iisus Hristos, zicându-i: “Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti? Iar el a zis: Cine eşti, Doamne? Şi Domnul a zis: Eu sunt Iisus, pe care tu Îl prigoneşti” (Fapte 9, 4-5).

.

Minunea Damascului a făcut lumină în sufletul lui, încât, din persecutorul Saul, a devenit Apostolul Pavel. Orbit, uimit şi profund schimbat, Saul e dus de însoţitorii săi la Damasc, unde primeşte botezul de la preotul Anania. El intră astfel în sânul Bisericii ca “vas ales, ca să poarte numele lui Iisus înaintea neamurilor” (Fapte 9, 15), ca “Apostol chemat nu de la oameni, nici prin vreun om, ci prin Iisus Hristos şi prin Dumnezeu-Tatăl” (Gal. 1, 1). El începe să predice în sinagogi că “Iisus este Fiul lui Dumnezeu“, spre uimirea şi surprinderea iudeilor din Damasc, care, auzind aceasta, s-au sfătuit să-l omoare. Saul este ajutat de creştini să părăsească oraşul, coborându-l noaptea peste zidurile cetăţii într-un coş, iar el se retrage pentru trei ani în Arabia, studiind Sfânta Scriptură şi meditand asupra creştinismului (Fapte 9, 1-26; 22, 3-21).

.

După primirea botezului la Damasc şi retragerea sa în Arabia, el s-a dus la Ierusalim, unde a fost introdus în cercul Apostolilor de Barnaba, creştin iudeu, originar din insula Cipru. Fiind ameninţat de iudeii elenişti, Saul s-a retras la Cezareea Palestinei, apoi la Tars, de unde a fost chemat de Barnaba la Antiohia pentru misiune între neamuri (Fapte 9, 27-30; 11, 25-26). Din Antiohia, Saul şi Barnaba merg cu o colectă la Ierusalim, în timpul foametei de sub împăratul Claudiu (41-54) (Fapte 11, 29-30), apoi se întorc la Antiohia, de unde întreprind prima călătorie misionară între anii 45-48, luând cu ei şi pe Ioan Marcu (Fapte, cap. 13 si 14).

.

Cei trei misionari au plecat din Seleucia, portul Siriei, către insula Cipru, de unde era Barnaba, pe care au străbătut-o de la răsărit spre apus. În oraşul Pafos, ei convertesc pe proconsulul roman Sergius Paulus, guvernatorul insulei, de la numele căruia Saul s-a numit Pavel, nume pe care-l va purta până la sfârşitul vieţii (Fapte 13, 9). De la Pafos, cei trei misionari călătoresc pe mare spre nord-vest până în provincia Pamfilia; la Perga Pamfiliei, Ioan Marcu s-a întors la Ierusalim, Pavel şi Barnaba au continuat călătoria în provinciile Pisidia şi Licaonia, predicând noua credinţă în oraşele Antiohia Pisidiei, Iconiu, Listra şi Derbe. La Listra, mulţimile, socotindu-i zei, au vrut să le aducă jertfe de animale, numind pe Barnaba Zeus, iar pe Pavel, Hermes, fiindcă el era purtătorul cuvântului. Vizitând apoi comunităţile de curând infiinţate şi hirotonind preoţi pentru fiecare biserică, se întorc la Perga Pamfiliei, iar de aici, prin portul Atalia, ajung pe mare la Antiohia, în anul 48, vestind credincioşilor câte a facut Dumnezeu cu ei şi cum a deschis păgânilor uşa credinţei (Fapte cap. 13 si 14).

.

Întorşi la Antiohia Siriei, Pavel şi Barnaba găsiră Biserica dezbinată, din cauza unor iudei-creştini veniţi din Iudeea, care învăţau că păgânii convertiţi la creştinism trebuiau să observe Legea mozaică, primind circumciziunea. Astfel s-a născut la Antiohia disputa despre valabilitatea Legii mozaice sau disputa despre respectarea ceremoniilor iudaice în Biserică. În anul 49 sau 50, Pavel şi Barnaba, însoţiţi de Tit, merg ca delegati ai Bisericii din Antiohia la Ierusalim să supună chestiunea Apostolilor. La Ierusalim, unii din eresul fariseilor, care trecuseră la credinţă, susţineau că păgânii care se convertesc la creştinism trebuie să primească circumciziunea şi să respecte ceremoniile Legii mozaice.

.

În anul 50, Sinodul Apostolilor, presbiterilor şi credincioşilor din Ierusalim, în frunte cu Petru şi Iacob, au ascultat cele cerute de comunitatea din Antiohia şi au hotarat, potrivit sfatului Duhului Sfânt, să nu impună creştinilor dintre neamuri "jugul" Legii mozaice, ci ei "să se ferească de cele jertfite idolilor, de desfrâu, de animalele sugrumate şi de sânge" (Fapte 15, 20 si 29). Ei au trimis apoi Bisericii din Antiohia, prin Pavel şi Barnaba, însoţiţi de Iuda şi Silvan, o scrisoare, prin care li s-a adus la cunoştinţă hotărârea înteleaptă luată de Sinodul Apostolilor la Ierusalim, iar credincioşii s-au bucurat pentru mângâiere (Fapte 15, 1-33). Totodată s-a uşurat mult misiunea creştină printre neamuri, iar creştinismul, eliberat de servitutea Legii mozaice, şi-a întărit caracterul de religie universală.

.

La puţin timp după anul 50, Sfântul Apostol Petru a părăsit Ierusalimul şi s-a dus la Antiohia, unde, la început, lua masa cu cei dintre neamuri. De teama iudaizanţilor, el n-a mai luat masa cu creştinii dintre păgâni, fapt pentru care a fost mustrat în faţa tuturor de Sfântul Apostol Pavel (Gal. 2, 11-14).

.

Sfântul Apostol Pavel întreprinde a doua călătorie misionară împreună cu Sila, între anii 51-54, în timp ce Barnab şi vărul său, Ioan Marcu, merg din nou în Cipru (Fapte 15, 39). Mergând de astădată pe uscat, ei vizitează comunităţile din Siria, Cilicia şi Licaonia, unde, în oraşul Listra, convertesc pe Timotei, care i-a însoţit apoi în misiune. După ce au vizitat comunităţile înfiinţate în prima călătorie, ei trec prin Galatia, Frigia şi Misia şi ajung în oraşul Troa, unde convertesc pe doctorul Luca. Din Troa, cei trei misionari, luând cu ei şi pe doctorul Luca, trec prin insula Samotrace şi ajung la Neapolis, în Macedonia, şi predică cu succes la Filipi, înfiintând aici prima comunitate europeană. La Filipi, Pavel şi Sila sunt bătuţi cu bice şi duşi la închisoare, de unde au scăpat în mod minunat. De la Filipi, trec prin oraşele Macedoniei, Amfipolis, Apolonia şi ajung la Tesalonic, unde au convertit un număr mare de prozeliti greci şi romani şi pe unii dintre iudei. Făcându-se mare tulburare printre iudei contra misionarilor, Pavel cu însoţitorii săi a plecat la Bereea, apoi el singur merge pe mare, ajungând la Atena.

.

În cetatea culturii elene, filosofii epicurei şi stoici, care-şi petreceau timpul în Agora, să mai audă ceva nou, auzind pe Pavel vorbind în piaţă, s-au exprimat că el pare a fi “vestitor de dumnezei străini, fiindcă binevesteşte pe Iisus şi Învierea” (Fapte 19, 18). Luându-l apoi cu ei, l-au dus înaintea Areopagului, unde Sfântul Pavel a ţinut o interesantă şi originală cuvântare. Laudând cucernicia atenienilor faţă de zei, care au ridicat în cetatea lor un altar şi Dumnezeului celui necunoscut - pe care ei ]l cinstesc fără ca să-l cunoască -, Sfântul Pavel le spune că Acesta este Dumnezeul pe care-L vesteşte lor, “Care a făcut lumea şi toate cele ce sunt în ea… Domnul cerului şi al pământului, Care nu locuieşte în temple făcute de mâini, nici nu este slujit de mâini omeneşti… Căci în El trăim, ne mişcăm şi suntem” (Fapte 17, 23-25 si 28).

.

În urma acestei cuvântări, Sfântul Pavel a convertit la creştinism un numar de greci, între care se aflau Dionisie Areopagitul, după tradiţie primul episcop al Atenei, o femeie cu numele Damaris şi pe alţii (Fapte, cap. 17).

.

În marea lor majoritate însă, grecii s-au arătat curiosi faţă de cele spuse de Pavel, dar au rămas sceptici şi l-au luat în râs, când l-au auzit vorbind, la sfârşit, de învierea morţilor (Fapte 17, 32).

.

Mai mare succes a avut predica Sfântului Apostol Pavel la Corint, unde a lucrat un an şi jumătate, împreuna cu soţii iudeo-creştini Aquila şi Priscilla, pe care i-a întâlnit aici în anul 52. Aceştia s-au refugiat de la Roma la Corint în urma edictului publicat contra iudeilor în anul 49 de împăratul Claudiu (41-54), fiindcă se certau între ei din cauza lui Iisus Hristos. Între timp, au venit la Corint Sila şi Timotei, pe care Sfântul Pavel îi lăsase la Bereea, în Macedonia (Fapte 18, 5). La Corint, a convertit pe Crispus, mai marele sinagogii şi pe mulţi alţii dintre greci. Iudeii, mâniosi din cauza succesului lui Pavel, îl duc în faţa lui Galion, proconsulul Ahaiei, fratele filosofului Seneca, care, dând dovadă de tact, a refuzat să se amestece în disputele religioase ale iudeilor şi le-a poruncit să se întoarcă liniştiţi la casele lor.

.

Din cauza agitaţiei iudeilor, Sfântul Pavel a plecat din Corint, luând cu sine şi pe soţii Aquila şi Priscilla, pe care i-a lăsat la Efes, unde făcea misiune creştină un învătat iudeu alexandrin, Apollo. Din Efes, pe mare, Sfântul Pavel s-a dus la Cezareea Palestinei, apoi la Ierusalim, de sărbătoarea Pastelui, de unde s-a întors la Antiohia (Fapte 18, 1-22).

.

Plecând din Antiohia, centrul misiunii sale, Sfântul Pavel şi însoţitorii săi au întreprins a treia călătorie misionară, între anii 54-58. El a vizitat mai întâi comunităţile creştine înfiinţate în Galatia şi Frigia, apoi s-a oprit la Efes, capitala provinciei Asia Proconsulară, pentru doi ani şi jumătate. La Efes, Sfântul Pavel botează vreo 12 ucenici de ai lui Ioan Botezătorul, punându-şi mâinile peste ei şi chemând puterea Duhului Sfânt (Fapte 19, 3-6). Activitatea rodnică a Sfântului Pavel a provocat o mare mişcare contra creştinilor, la instigaţia argintarului Dimitrie, care-şi vedea meseria periclitatş din cauza întinderii creştinismului şi a înlăturarii cultului zeilor (Fapte 19, 23-40). După cum reiese din Epistola I-a către Corinteni, Sfântul Pavel s-a luptat la Efes cu fiarele în circ (I Cor. 15, 32).

.

Părăsind Efesul, Sfântul Pavel s-a dus în Macedonia în anul 57 şi de acolo în Iliria (Rom. 15, 19), iar apoi la Corint, unde a scris Epistola către Romani. De la Corint, trecând din nou prin Macedonia, a ajuns la Troa şi Assus, apoi, ocolind Efesul, unde a avut neplăceri din cauza răscoalei argintarului Dimitrie, s-a oprit la Milet. Acolo a chemat presbiterii din Efes, de care s-a despărţit cu duioşie pe ţărmul mării, prevăzând că nu-i va mai vedea (Fapte 20, 1-38).

.

De la Milet, a plecat pe mare la Tir, Ptolemaida şi Cezareea Palestinei şi apoi la Ierusalim, în anul 58, ducând cu sine colecta făcută în Grecia şi Macedonia pentru săracii din Ierusalim (Fapte 21, 1-17).

.

Cunoscând ura iudeilor faţă de Pavel, Iacob cel Mic îl sfătuieşte să îndeplinească un act prevăzut de Legea mozaică şi el suportă preţul pentru curăţirea unor nazirei, care şi-au ras capul. În templu, când era să se împlinească cele şapte zile de curăţire, este recunoscut de iudeii din Asia şi arestat. La intervenţia hiliarhului Claudius Lysias, comandantul gărzii romane, Pavel este scos din mâinile iudeilor şi închis în turnul Antonia. La intervenţia ofiţerului roman i s-a ingăduit să se apere în faţa mulţimii înfuriate şi a Sinedriului. O conspiraţie pusă la cale de peste 40 de iudei fanatici contra vieţii lui este aflată de Ioan Marcu şi comunicată comandantului. Acesta îi trimite noaptea, sub o escortă puternică la Cezareea Palestinei, unde e ţinut în închisoare doi ani, între 58 şi 60, de procuratorul Felix, cu speranţa de a obţine de la Pavel o sumă de bani. Iudeii din Ierusalim îl urmăresc însă şi acolo. Pavel se apără în faţă noului procurator Porcius Festus, a regelui Irod Agripa II (47-50; + 100) şi a soţiei sale, Berenice, iar în cele din urmă el face apel la judecata împăratului de la Roma, în calitatea sa de cetăţean roman (Fapte 21, 21-40 si cap. 22-26).

.

Drumul la Roma s-a făcut pe mare, pe timp de toamnă şi iarnă, în anul 60, Pavel fiind însotit de Aristarh, macedonean din Tesalonic, sub paza sutaşului Iuliu, întâmpinând ameninţarea furtunilor şi a valurilor mării. Plecând din Cezareea, au trecut prin Sidon, insula Cipru, Mira Liciei, pe lângă insula Creta, insula Malta, unde au suferit un naufragiu, şi au ajuns la Puteoli, în Italia, în primăvara anului 61, de unde au făcut drumul pe jos până la Roma, acolo fiind întâmpinat de creştini la Forul Apius şi la locul numit Trei Taverne, a căror prezenţă l-a bucurat mult. Prezenţa creştinilor la Roma este o mărturie evidentă că creştinismul pătrunsese în capitala Imperiului înainte ca Apostolii Petru şi Pavel să fi sosit aici.

.

La Roma, Sfântul Pavel s-a aflat într-o detenţie uşoară, fiind închis într-o casă, sub paza unui soldat roman, unde avea libertatea de a primi pe oricine. Astfel, el a putut propovădui şi întări creştinismul timp de doi ani (61-63) în capitala Imperiului roman (Fapte, cap. 27 si 28).

.

El a avut mare succes, prin predica sa nouă, credinţa pătrunzând chiar printre slujitorii palatului imperial, cum scrie el însuşi, în Epistola către Filipeni: “Vă îmbrăţişează pe voi toţi sfinţii (creştinii), mai ales cei din casa cezarului” (Filip. 4, 22). În anul 63, Sfântul Pavel a fost eliberat din prima sa captivitate la Roma.

.

Faptele Apostolilor se termină în anul 63. Din Epistolele scrise de Sfântul Pavel de la Roma şi din alte ştiri, rezultă că, după eliberarea sa în anul 63, el a întreprins noi călătorii misionare în Răsărit, în insula Creta, unde a pus episcop pe Tit, la Efes, unde a aşezat episcop pe Timotei, în Grecia, la Nicopolis, în Epir, consolidând comunităţile înfiinţate. E posibil ca el să fi ajuns şi în Apus până în Spania, cum dorea (Rom. 15, 24 si 28), până la marginile Apusului, cum afirma Sfântul Clement Romanul în prima sa Epistolă către Corinteni, scrisă către anul 96.

.

Împrejurările sfârşitului său sunt necunoscute. Se crede că Apostolul neamurilor s-a dus din nou la Roma, unde a suferit a doua închisoare, din care n-a mai scapat şi a murit ca martir sub împăratul Nero, în anul 67. După tradiţia creştină, el a murit în aceeasi zi cu Sfântul Apostol Petru, 29 iunie, care a rămas până azi ziua sărbătoririi lor. Alţi istorici cred că între moartea martirică a celor doi Apostoli e o diferenţă de un an, Sfântul Petru murind în anul 66.

.

Sfântul Apostol Pavel a fost îngropat pe calea Ostia, la Roma, unde secole de-a rândul pelerinii creştini vin să se închine la mormântul său (Fer. Ieronim, De vir. III., 5). Mai târziu, pe locul mormântului său s-a ridicat basilica Santo Paulo fuori-le-mura (Sfântul Pavel dinafară de ziduri).

.

Meritele Sfântului Apostol Pavel sunt considerabile pentru răspândirea creştinismului. Prin misiunea lui printre neamuri, el a răspândit creştinismul mai ales în lumea greco-romană şi l-a întarit la Roma, în centrul Imperiului roman. După Sfântul Evanghelist Ioan, el este cel mai însemnat scriitor şi gânditor dintre Apostoli. Prin activitatea sa misionară printre neamuri, el a eliberat creştinismul de servitutea Legii mozaice şi a asigurat propovăduirea lui universală.

.

Sursa: Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, “Istoria bisericească universală”.

Cununia

.

Cununia este taina prin care mirele şi mireasa, după chipul marii taine a unirii dintre Hristos şi Biserică, se unesc din iubire, pentru veşnicie, spre naştere şi creştere de prunci şi spre mântuire.

.

Spune Sfântul Simeon al Tesalonicului: „Nunta este darul lui Dumnezeu, dat după neputinţa noastră pentru facerea de copii până ce va sta această lume care este însoţită cu stricăciunea. Dumnezeu n-a voit ca starea noastră să fie precum cea dobitocească, din curgere scârbicioasă, dar pentru că ne-am făcut muritori de voia noastră, a lăsat starea neamului nostru tot într-acest chip a se lucra ca şi la dobitoace, ca să cunoaştem la ce am ajuns. Aceasta se va urma până ce va învia şi va face firea noastră nemuritoare Cel fără de stricăciune, Care a şi murit şi a înviat pentru noi. Drept aceea şi binecuvântează El însuşi Nunta, pentru a nu fi fără binecuvântare începutul vieţii noastre".

.

Dintru început Dumnezeu a zidit bărbatul, pe Adam, apoi a zis Domnul Dumnezeu: „Nu este bine să fie omul singur, să-i facem ajutor asemenea lui" (Fac. 2, 18). Şi, luând o coastă din Adam, a creat femeia, pe Eva, şi a binecuvântat însoţirea celor doi zicând: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi" (Fac. 1, 28).

.
Mântuitorul, prin prezenţa Sa la nunta din Cana Galileii (Ioan 2, 1-11), unde a săvârşit prima minune prefăcând apa în vin, a ridicat Cununia la înălţimea de Taină a Bisericii, după chipul unirii Sale negrăite cu Mireasa-Biserica.

.

Cununia nu se poate săvârşi:
• dacă vârsta mirilor este sub 18 ani băiatul sau 16 ani fata;
• dacă oricare din miri este în vârstă de peste 60 de ani;
• dacă diferenţa între cei doi este mai mare de 15 ani;
• dacă unul din miri este schismatic, eretic sau păgân (musulman, evreu, budist etc);
• dacă vreunul din miri a depus voturile monahale sau a fost hirotonit celib;
• în lipsa consimţământului părinţilor sau al tutorilor;
• fără slujba prealabilă a logodnei;
• prin constrângere, răpire, înfricoşare sau înşelăciune;
• dacă vreunul din miri nu este în deplinătatea facultăţilor mintale (alienat mintal, schizofrenic etc);
• între rudenii de sânge (până la gradul 7 inclusiv, de exemplu: veri de gradul doi);
• între rude spirituale - năşia (până la gradul trei inclusiv) sau cei botezaţi împreună în aceeaşi apă;
• în timpul posturilor, în praznicele împărăteşti, între Naşterea Domnului şi Bobotează sau în Săptămâna Luminată;
• în lipsa „strigărilor" (anunţării cununiei în biserică) cu 8 zile înainte de cununie.
.

Este bine ca slujba cununiei să fie săvârşită duminica, îndată după Sfânta Liturghie, iar mirii să participe şi să se împărtăşească, dacă au dezlegare de la duhovnic.

.
Mireasa se îmbracă în alb, simbolizând curăţia ei. Mirilor care nu şi-au păstrat fecioria nu li se pun cununiile pe cap.

.
Nu se cuvine creştinilor să facă petreceri de nuntă cu lăutari sau beţii. Masa de nuntă trebuie binecuvântată de preot, care este dator să-i îndemne pe nuntaşi la bună-cuviinţă.

.

Sursa: Ieromonah Valentin MÎŢU, Lumea Credintei, anul VI, nr. 10 (63) octombrie 2008

File de pateric (26)

.

A trimis odată Epifanie vlădica Ciprului către avva Ilarion să-l cheme aşa: haide să ne vedem până nu ieşim din trup. Şi venind el s-au bucurat amândoi. Şi mâncând ei li se aduse pasăre. Episcopul luă, dându-i avvei Ilarion, care îi spuse: iartă-mă, avvo, dar de când am luat chipul călugăresc nu am mâncat jertfit. Şi-i răspunse Epifanie: eu de când am luat chipul călugăresc n-am lăsat pe nimeni să se culce având ceva împotriva mea, nici nu m-am culcat având ceva împotriva cuiva. Iar bătrânul îi răspunse: iartă-mă, căci traiul tău e mai bun decât al meu.

.
Tot el spunea: Dacă icoana lui Hristos, Melhisedec, l-a slăvit pe Avraam, rădăcina evreilor, cu atât mai mult însuşi adevărul Hristos îi binecuvintează şi sfinţeşte pe toţi cei ce cred în El.

.
Tot el a spus: cananeanca strigă şi e ascultată, şi cea cu scurgere de sânge tace şi e făcută fericită; fariseul strigă şi e osândit, vameşul nici nu-şi deschide gura şi e ascultat.

.
Tot el a spus: David prooroc nu se ruga la vreme, se scula la miezul nopţii, pe mânecate îl chema pe Dumnezeu, în zori i se închina, dimineaţa i se ruga, seara şi la prânz iar se ruga, de aceea a spus „de şapte ori pe zi te-am lăudat“.

.
A mai spus: neapărat să dobândească cei care pot, cărţi creştineşti, că şi vederea cărţilor ne face mai pregetători spre păcat şi ne îndeamnă mai curând să ne înălţăm spre dreptate.

.
A mai spus: mare întărire împotriva păcătuirii este citirea Scripturilor.

.
A mai spus: necunoaşterea Scripturilor este prăpastie mare şi genune adâncă.

.
A mai spus: mare trădare a mântuirii să nu ştii nici una din legile dumnezeieşti.

.
Tot el a spus: păcatele drepţilor sunt în jurul buzelor, dar ale celor necredincioşi din tot trupul. De aceea cântă David, „pune Doamne strajă gurii mele şi îngrădire împrejurul buzelor mele“, şi „am spus că voi păzi căile mele, ca să nu păcătuiesc cu limba mea“.

.
A fost întrebat:

– De ce poruncile sunt zece, şi fericirile nouă?

– Cele zece porunci sunt tot atâtea cât cele zece urgii ale egiptenilor, iar numărul fericirilor e chipul întreit al Treimii.

.
Tot el a fost întrebat:

– Ajunge un drept ca să-l îmblânzească pe Dumnezeu?

– Da, căci el însuşi a spus: găsiţi unul care să fie cinstit şi drept (…ena poiounta krima kai dikaiosynen…, cineva care să facă judecată dreaptă şi dreptate), şi voi fi milostiv cu tot poporul. (Ieremia 5, 1.)

.
A spus tot el: Dumnezeu iartă greşiţilor care se pocăiesc datoria, ca curvei şi vameşului, dar drepţilor le cere şi dobânzi. Asta le şi spunea apostolilor, când zice: „de nu va prisosi dreptatea voastră, mai mult ca a cărturarilor şi fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor“. (Matei 5, 20.)
.

A mai spus şi asta, că Dumnezeu vinde ieftin dreptatea celor care se străduiesc să cumpere: o fărâmă de pâine, o haină proastă, un pahar cu apă rece, un bănuţ.
.

A mai adăugat şi acestea:

Un om care împrumută de la altul, din sărăcie sau pentru mai mult folos, mulţumeşte când dă înapoi, dar dă înapoi pe ascuns, de ruşine. Domnul Dumnezeu dimpotrivă: ia cu împrumut pe ascuns, şi dă înapoi dinaintea îngerilor, arhanghelilor şi a drepţilor.

.

Sursa: www.pateric.ro

Greutatea păcatelor

.

Trecând prin sat, un preot s-a întâlnit cu un ţăran care nu prea venea la biserică. Oprindu-l, i-a spus:
- Fiule, de ce nu ai venit ieri la slujbă? Ai avut vreun necaz, pot te ajut cu ceva?
- Părinte, nu am avut vreme, m-am luat cu una, cu alta şi...
- Vai, fiule, nu se poate să nu-ţi faci timp să vii în biserică, să aprinzi o lumânare şi să spui o rugăciune ...! Dacă tu nu te gândeşti la Dumnezeu şi nu cauţi ajutorul Său, cum ai vrea să-ţi poarte El de grijă? Orice probleme ai avea, chiar dacă nu le poţi rezolva singur, chiar dacă nimeni nu ar fi în stare să te ajute, Dumnezeu poate. El îţi dă sănătate, linişte şi spor în casă. Dacă îţi faci păcate însă, mai meriţi tu ajutorul Său?
- Dar, părinte, ce păcate am eu? - zise omul cu nedumerire. Nu am decât păcate mici. Sunt acestea atât de grave?
- Fiule - i-a mai spus preotul - orice păcat este grav, fiindcă păcatul, oricât de mic ar fi, îţi strecoară în suflet răutate. Poate nu par păcatele tale prea mari, dar... ia adu-ţi aminte, ieri a plouat?
- Da, părinte, a plouat ceva, dar nu prea mult.
- Şi azi, de ce ai putut să ieşi din casă?
- E, părinte, pentru că de dimineaţă a ieşit soarele şi pământul s-a uscat repede.
- Păi, vezi, fiule? Anul trecut ţii minte când au fost inundaţiile? A plouat trei zile în şir. Am mai putut noi să ieşim atunci din case?
Păcatul, fiule, este la fel ca picătura de apă. Aşa mică, ai impresia că nici nu-ti poate face rău. Dacă ai ceva păcate, dar cauţi să le îndrepţi prin căinţă şi bunătate, prin rugăciune în Sfânta Biserică, atunci imediat apare dragostea Domnului, care aduce iarăsi linişte sufletului, la fel ca şi căldura şi lumina soarelui, după o zi cu ploaie. Dar atunci când ploile se adună şi curg unele după altele, când mii şi mii de picături, ce par fără putere, se strâng laolaltă, atunci nimic nu le mai poate sta în cale. Tot astfel, dacă se adună păcate peste păcate în sufletele noastre, nu le mai putem sta în cale şi devenim tot mai răi şi mai egoişti.
Intră în Biserică, fiule, cât mai des. Roagă-te şi închină-te în faţa icoanelor şi, atunci, sufletul tău nu va fi chinuit de greutatea păcatelor şi viaţa ta va fi un exemplu pentru cei din jur. Nu uita niciodată de cele sfinte, fiindcă doar aşa te poţi mântui.

.
"Nu se poate ca Dumnezeu să nu asculte rugăciunile omului, dacă omul ascultă poruncile Domnului." (Avva Isaia )

.

DESPRE DUMNEZEU FIUL (4)

.

148. Ce înseamnă primele cuvinte din articolul II al Simbolului Credinţei: "Şi întru Unul Domn Iisus Hristos"?

Precum ne-a invatat articolul 1 să credem în Dumnezeu - Tatăl, aşa ne învaţă articolul II să credem "şi" în Iisus Hristos, Fiul Lui. Căci fără credinţa în Fiul, nu putem cunoaşte nici pe Tatăl. Tată fără Fiu nu există. Cine nu crede că Dumnezeu are un Fiu, nu crede că Dumnezeu e Tată şi are în Sine dragoste de Tată. Dumnezeul acela e un Dumnezeu fără dragoste, nu e Dumnezeu adevarat. "Eu sunt uşa", (Ioan 10, 9), zice Mântuitorul; "Nimeni nu vine la Tatăl, decât prin Mine" (Ioan 14, 6). Iisus Hristos, în Care credem ca şi în Tatăl, este Unul singur, căci numai un Fiu are Tatăl şi numai un Mântuitor avem noi. Numai prin acesta "Unul" ne mântuim şi ajungem la Tatăl, căci numai o "cale" (Ioan 14, 6) şi numai o "uşa" este spre Tatăl, iar "calea" şi "uşa" este El. El e "Domn" peste sufletele noastre, este "Domnul şi Stăpanul vieţii noastre", ba chiar unicul Domn şi Stăpan "Căruia îi slujim" (Col. 3, 24) şi îi închinam cu bucurie "toată viaţa noastră", în aşa fel, încat nu mai suntem ai noştri, ci "ai lui Hristos" (11 Cor. 10, 7) şi putem spune fiecare cu Sf. Apostol Pavel: " Nu mai viez eu, ci Hristos viază întru mine" (Gal. 2, 20). Căci El ne-a dat această viaţă şi ne-a răscumpărat-o de la moarte. Şi ştim că dacă I-o închinăm Lui, tot noi ne folosim, căci Hristos ne desăvârşeşte din zi în zi, făcându-ne "asemenea chipului Său" (Rom. 8, 29). Domnia lui Iisus peste suflete nu e o domnie aspră şi silnică, ci una blândă. El domneşte peste noi prin dragoste şi adevăr. "Luaţi jugul Meu asupra voastră... căci jugul Meu este bun şi povara Mea este uşoară" (Matei 11, 29-30). Iar Domnia aceasta nu înseamnă că n-avem datoria să lucrăm pentru semenii noştri. Dimpotrivă, lui Hristos îi slujim când facem bine celor mici şi osteniţi (Matei 25, 40). Domnia aceasta totală peste sufletele noastre şi peste lumea întreagă a câstigat-o Iisus Hristos şi ca om, pentru că S-a smerit pe Sine ca nimeni altul şi Şi-a pus viaţa Sa pentru noi. Numele de Iisus s-a ridicat astfel peste tot numele şi tot genunchiul trebuie să se plece Lui, primindu-L ca Domn. Căci "Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om; S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce, Pentru aceasta şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; ca în numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor ceresti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesupt; şi toată limba să mărturisească că Domn este Iisus Hristos întru slava lui Dumnezeu - Tatăl" (Filip. 2, 6-11).

.
149. Ce înseamnă îndeosebi numele de "Iisus" dat Mântuitorului?

Numele de "Iisus" înseamnă Dumnezeu Mântuitorul. Iisus înseamnă în limba ebraică Mântuitor şi numele acesta i se potriveşte în chip desăvârşit, căci El e într-adevar Mântuitorul lumii. Şi i se potriveşte atât de desăvârşit pentru că nu l-au dat oamenii, ci îngerul, la porunca Tatălui Ceresc, Care a ştiut de mai înainte ce lucrare va săvârşi Fiul Său în lume. "Nu te teme", spune îngerul lui Iosif, "a lua pe Maria logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt. Şi ea va naşte Fiu şi vei chema numele Lui: Iisus". Şi îngerul arată îndată şi pricina acestei numiri: "Că Acesta va mântui pe norodul Său de păcatele lor" (Matei 1, 20-21). În Vechiul Testament numele acesta l-a purtat Isus Navi, urmaşul lui Moise, care a condus poporul lui Israel în Ţara Sfântă, mântuindu-l de rătăcirea prin pustiu. Dar el a fost numai un chip al lui Iisus Hristos, Care a mântuit toate popoarele de rătăcirea în păcat, ducându-le în împărăţia cerurilor. El nu e numai un oarecare mântuitor, ci Mântuitorul, în înţelesul desăvârşit al cuvântului.

.
150. Ce înseamnă numele Hristos?

Numele "Hristos" înseamnă "Uns". La evrei, unşi se numeau preoţii, proorocii şi împăraţii, pentru ca la intrarea în slujba erau unşi cu mir, care închipuia darul Sfântului Duh. Dar aceia erau numai chipuri ale adevăratului Uns, primeau numai o parte din puterea Duhului Sfânt, ca ajutor pentru slujba lor. Hristos, însa, primeşte pe Duhul Sfânt însuşi. «Hristos nu e un om purtător de Dumnezeu, ci Dumnezeu întrupat; El nu e uns ca un prooroc prin lucrarea (energie), ci prin prezenţa întregii persoane a ungerii în El» (Sf. Grigorie Palama, Antiereticul contra lui Achindin, la D. Staniloae, Viaţa şi învăţătura Sf. Grigorie Palama, Sibiu, 1938, pag. CL). Sf. Ioan Gură de Aur zice: «Tot harul s-a vărsat peste templul acela. Ca Tatăl nu da Lui Duhul cu masură, ci întreg harul l-a primit templul. Noi însă avem nu mai puţin şi o picatură din harul acela» (Sf. Grigorie Palama, op. cit., pag. cit.). Deci Iisus este Unsul sau Hristosul, în înţelesul desăvârşit, nu numai unul dintre mulţii unşi, sau hristoşi oarecare (Sf. Grigorie Teologul, citat după Sf. Grigorie Palama, op. cit., pag. cit.). El este arhiereul, împăratul şi proorocul cel mai înalt, adevăratul arhiereu, împărat şi prooroc şi izvorul a toată arhieria, conducerea duhovnicească şi proorocia. Precum vedem, şi numele de Hristos i se potriveşte în chip desăvârşit, căci nici pe acesta nu l-au dat oamenii, ci îngerul, care a spus păstorilor: "Iată vestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că S-a născut vouă astăzi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David" (Luca 2, 10-11). Însuşi Iisus spunea despre Sine că a avut ungerea Duhului Sfânt, cum de altfel grăise despre El şi proorocul Isaia (61, 1): "Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns a binevesti săracilor..." (Luca 4, 18).

.
151. Hristos, prin ungerea ce o are de la Duhul Sfânt, este adevăratul arhiereu, prooroc şi împărat. Se vorbeşte despre aceste slujiri ale lui Hristos în Sfânta Scriptură şi ce înteles au ele?

Că Hristos a primit prin ungere de la Duhul Sfânt slujirea de arhiereu, prooroc şi împărat, ne-o spune Sfânta Scriptură în multe locuri. Sf. Apostol Pavel ne spune că El a fost arhiereul cel mai înalt şi a adus jertfa desăvârşită, care este trupul Său. Prin aceasta a curăţit cu adevărat pe oameni de păcate, nu numai a închipuit această curăţire, ca jertfele de animale aduse de preoţii din Vechiul Testament: "Un astfel de Arhiereu se cuvenea să avem: sfânt, fără de răutate, fără de pată, osebit de cei păcătoşi şi fiind mai presus decât cerurile. El nu are nevoie să aducă zilnic jertfe, ca arhiereii: întâi pentru păcatele lor, apoi pentru ale poporului, căci El a făcut aceasta odată pentru totdeauna, aducându-Se jertfă pe Sine însuşi" (Evr. 7, 26-27); căci "Nu prin sânge de ţapi şi de viţei, ci prin însuşi Sângele Său a intrat odată pentru totdeauna în Sfânta Sfintelor şi a dobândit o veşnică răscumpărare" (Evr. 9,12). El a fost proorocul cel mai înalt, aducând cea mai deplină învăţătură despre Dumnezeu: ca Unul ce n-a primit-o din afară de Sine, ci din plinătatea Sa nemărginită. De aceea, nimeni nu mai poate adauga ceva la învaăţătura Sa. Ea poate fi, doar, tot mai bine înţeleasă în Biserică. În acest înţeles, El e proorocul cel din urmă cu care s-a încheiat Descoperirea dumnezeiască. "Prooroc din mijlocul tău şi din fraţii tăi, ca şi mine, zice Moise, îţi va ridica Domnul Dumnezeul tău, pe Acela să-L ascultaţi" (Deut. 18,15). Ucenicii I se adresează cu titlul "învăţătorule", iar Hristos însusi spune despre Sine: "Eu sunt adevărul" (Ioan 14, 6), "Eu sunt Lumina lumii" (Ioan 8, 12), sau: "Eu, spre aceasta M-am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie pentru adevăr" (Ioan 18, 37). Iar demnitatea Lui împărătească o anunţă îngerul Gavriil Fecioarei Maria: "Şi Domnul Dumnezeu îi va da Lui tronul lui David, părintele Său... şi împărăţia Lui nu va avea sfârsit" (Luca 1, 32, 33). Iisus însuşi recunoaşte că e împărat, dar împărăţia Lui e duhovnicească, având arme şi legi duhovniceşti, nu ca acelea din lumea aceasta. "Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta" (Ioan 18, 36), răspunde El lui Pilat. Iisus Hristos e împăratul blând de care am vorbit când am explicat cuvântul «Domn». El e împăratul-miel, care a fost înjunghiat pentru păcatele lumii (Apoc. 5). Ca împărat, Mântuitorul Hristos a întemeiat Biserica Sa, i-a dat legile, o conduce nevăzut prin slujitorii ei, cărora le da harul Său şi la sfârşit "va judeca viii şi morţii".

.
152. Este o înrudire de înţelesuri între numele de "Iisus" şi "Hristos"? Dar între ele şi cel de Domn?

Dacă privim bine, vedem că prin aceste trei slujiri: de arhiereu, prooroc şi împărat, cuprinse in numele lui Hristos, Iisus mântuieşte lumea prin jertfă, o învaţă să-şi însuşească mântuirea şi o conduce la mântuire. Astfel, dacă numele Iisus ne arată de-a dreptul lucrarea de mântuire pe care a săvârşit-o, numele de Hristos arată cum şi cu ce putere a săvârşit şi săvârşeşte această lucrare. Amândouă numele spun acelaşi lucru, din douş laturi deosebite: Iisus Hristos este Mântuitorul nostru. Şi tocmai de aceea este Domn peste sufletele noastre. Dacă nu-L primim să fie Domn peste sufletele noastre, nu ne este nici Mântuitor.

.
153. Când a primit Fiul lui Dumnezeu numele de Iisus Hristos?

Atât numele de Iisus, cât şi cel de Hristos, le-a primit Fiul lui Dumnezeu când S-a făcut om. Deci, Iisus Hristos e numele Fiului lui Dumnezeu cel întrupat. Mai înainte de întrupare, Fiul lui Dumnezeu nu Se numea Iisus Hristos. Aceasta, pentru ca El ni S-a făcut Mântuitor (Iisus) numai prin aceea că a luat trupul nostru şi l-a adus jertfă pentru noi. Numai prin întrupare ni S-a făcut Arhiereu, Care ne-a curăţit de păcate, Prooroc, Care ne-a vestit în grai omenesc voia Tatălui, şi Conducător la mântuire (Hristos). Dacă Hristos înseamnă Uns, numele acesta îl arată pe Mântuitorul nostru ca om care primeşte ungerea, nu ca Dumnezeu care dă ungerea. Sf. Chiril al Alexandriei spune: «Unii spun că numele Hristos se cuvine numai Cuvântului născut din Dumnezeu - Tatăl, Care este gândit şi există deosebit. Noi însă n-am fost învăţaţi să spunem aşa, ci spunem că în momentul în care Cuvântul S-a făcut trup, în acelaşi moment a şi fost numit Hristos. Se numeşte Hristos, pentru ca a fost uns cu untdelemnul bucuriei (Ps. 44, 9), adică cu duhul de la Dumnezeu şi Tatăl» (Cuvânt către împărătese, Migne, P. G., LXXVI, col. 1220 C).

.
154. Aşadar, atunci când spunem "Iisus Hristos", nu pornim de la Fiul lui Dumnezeu demainainte de întrupare, ci de la Cel de după întrupare?

Da, desigur, şi tot astfel articolul II al Simbolului Credinţei nu porneşte cu mărturisirea de la Fiul lui Dumnezeu dinainte de întrupare, adică de la un Fiu gândit cu mintea, ci de la Iisus Hristos, Care a trăit cu adevărat ca om pe pământ, de la anul cutare până la anul cutare, S-a născut din Fecioara Maria, a petrecut între oameni, a fost răstignit, a înviat şi S-a înălţat la cer. Tocmai acest Iisus Hristos S-a descoperit inimilor, prin tot ce a spus şi a facut, ca Fiul lui Dumnezeu. Despre acest Iisus Hristos mărturiseşte Biserica în Simbolul Credinţei, întâi că e unicul Domn şi apoi tot ce urmează la articolul II, şi anume, în primul rând, ca este "Fiul lui Dumnezeu, Unul - Născut".

.

Sursa: www.patriarhia.ro

Înfricoşătoarea judecată – Momentul decisiv al existenţei noastre

.

Evanghelia poartă acest nume deoarece Hristos descrie momentul unic şi decisiv al existenţei noastre eterne – judecata definitivă a lui Dumnezeu asupra noastră.

.

Autorul Judecăţii este Fiul lui Dumnezeu, Hristos, singurul care are autoritatea necesară, în calitatea Sa de Om şi Dumnezeu, ce s-a jertfit pentru răscumpărarea şi îndreptarea noastră din păcat.

.

Caracterul înfricoşător al judecăţii vine, mai întâi, din faptul că nimeni nu poate spune cu exactitate că va primi sentinţa cea bună, iar apoi, sentinţa este eternă şi va fi întru totul dreaptă, pentru că este făcută de Dumnezeu-Omul, cel care ne cunoaşte foarte bine şi ne-a şi învăţat calea mântuirii.

.

Sentinţa are ca unic criteriu demonstrarea iubirii de aproapele prin fapte reale: milostenia trupească şi sufletească, adică a hrăni pe cel flămând, a da de băut celui însetat, a fi ospitalier, a cerceta şi ajuta pe cei în suferinţe şi necazuri.

.

Toate aceste fapte nu sunt decât lucruri fireşti pe care conştiinţa le afirmă ca fiindu-ne şi nouă necesare, în aceleaşi condiţii date, deoarece toţi suntem fraţi, în fiecare om regăsindu-se Hristos cel Jertfit.

.

Mântuitorul aseamănă pe cei vrednici de a primi binecuvântarea lui Dumnezeu-Tatăl cu oile care închipuie smerenia, dragostea şi ascultarea, caracteristici ale sfinţeniei, iar pe cei nevrednici cu caprele, animale ce sugerează neastâmpărul, egoismul şi dezordinea, caracteristici ale păcatului.

.

Chiar şi locul unde suntem aşezaţi de Judecător are o înţelegere aparte: dreapta reprezintă partea celor ce sunt împreună cu Hristos, şi El stând de-a dreapta Tatălui, iar stânga reprezintă latura celor înstrăinaţi de Dumnezeu.

.

Sursa: Pr. Eugen Tănăsescu, articol publicat pe Lăcaşuri Ortodoxe, precum şi pe Replica; www.radiodobrogea.ro

Sfântul Policarp, Episcopul Smirnei

.

Sfântul Policarp, Episcopul Smirnei, "roditor în toate cele bune" (Col. 1:10), s-a născut în sec. I şi a trăit în Smirna - Asia Mica. A rămas orfan la o vârstă fragedă şi a fost crescut de credincioasa văduvă Calista, sfătuită de un înger. După moartea mamei sale adoptive, Policarp a renunţat la toate bunurile sale şi a început o viaţă castă, îngrijind bolnavii şi infirmii. El se simţea sufleteşte foarte aproape de Sf. Bucolus, Episcopul Smirnei (prăznuit în 6 februarie), care l-a făcut mai întâi diacon, încredinţându-i propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu în biserica, apoi hirotonindu-l în sfânta preoţie.

.
Sf. Apostol Ioan Teologul mai trăia în acea vreme şi, fiind buni prieteni, cei doi mergeau deseori împreună în călătoriile lor apostolice.

.
Cu puţin înainte de a muri, Sf. Bucolus şi-a exprimat dorinţa ca Policarp să fie următorul episcop al Smirnei. Când Sf. Policarp a fost sfinţit episcop, i s-a arătat Domnul Iisus Hristos.

.
Sf. Policarp şi-a condus turma cu râvnă apostolică şi a fost foarte iubit de cler. Sf. Ignatie al Antiohiei Teoforul "Purtătorul de Dumnezeu" (prăznuit în 20 decembrie) îi poartă multă dragoste şi mult respect sfântului Policarp. În timp ce se îndrepta spre Roma, unde îl aştepta execuţia, Sf. Ignatie i-a scris Sfântului Policarp următoarele: "Aceste vremuri au nevoie de tine pentru a-L găsi pe Dumnezeu, aşa cum piloţii au nevoie de vânt şi marinarii în furtună caută un port."

.
Între anii 161-180, împăratul Romei, Marcus Aurelius, a început o cruntă persecuţie împotriva creştinilor, iar păgânii au cerut judecătorului să fie căutat Sf. Policarp, "tatăl tuturor creştinilor" şi "ademenitorul întregii Asii". În acest timp, la rugăminţile credincioşilor săi, sfântul s-a retras într-un sat mic nu departe de Smirna. Când soldaţii au venit să-l ia, el i-a întâmpinat şi i-a poftit la masă, după care le-a cerut răgaz pentru rugăciune ca să se pregătească pentru martiriu.

.
Suferinţele şi moartea sa sunt prezentate în "Epistola Creştinilor Bisericii din Smirna către celelalte Biserici", una dintre cele mai vechi mărturii ale literaturii creştine.

.
La judecată, Sf. Policarp şi-a mărturisit cu hotărâre credinţa în Hristos şi a fost condamnat să fie ars de viu. Călăii ar fi vrut să-l fixeze în cuie de un stâlp dar sfântul a spus că Domnul îi va da putere să îndure flăcările, aşa că îl pot lega doar cu nişte sfori. Flăcările l-au înconjurat dar nu l-au atins, ridicându-se deasupra capului său în formă de boltă. Văzând că flăcările nu-şi fac efectul, păgânii l-au înjunghiat cu un pumnal iar sângele i-a curs atât de mult din rană încât a stins flăcările. Corpul martirului Policarp a fost incinerat. Creştinii din Smirna au luat cu evlavie ce a mai rămas din corpul sfântului, sărbătorind în fiecare an ziua martiriului său.

.
Sfântul Irineu din Lyon (prăznuit la 23 august), un discipol al Sf. Policarp, a păstrat o relatare despre sfânt, pe care o citează şi Eusebiu în a sa ISTORIE ECLESIASTICĂ (V, 20):
"Am fost foarte tânăr când te-am văzut la Policarp, în Asia Mica", îi scria Sf. Irineu prietenului său Florinus, "dar tot îmi amintesc locul unde Binecuvântatul Policarp a şezut şi a vorbit, cum a păşit, cum a gândit în viaţă, cum era înfăţişarea lui, vorba lui, cum se plimba cu Ioan şi cum povestea el însuşi ceea ce auzea de la alţi mărturisitori ai Domnului despre viaţa, învăţăturile şi minunile Sale".

.
"Prin mila Domnului am ascultat apoi cu atenţie cuvintele lui Policarp, scriindu-le nu pe table ci în adâncul inimii mele. De aceea, pot mărturisi în faţa lui Dumnezeu, că dacă acest sfânt şi binecuvântat părinte ar auzi ceva asemănător cu erezia ta, s-ar opri imediat şi şi-ar exprima indignarea prin expresia lui consacrată: "Bunule Dumnezeu, cum m-ai lăsat să trăiesc aceste vremuri!"

.
În timpul vieţii, sfântul episcop a scris mai multe epistole către obştea sa şi către alţi oameni, dintre care singura care a supravieţuit până azi este Epistola către Filipeni, care, după mărturia Sf. Ieronim, a fost citită în bisericile din Asia Mică la sfintele slujbe. Această epistolă a fost scrisă de sfânt ca răspuns la dorinţa Filipenilor de a primi nişte scrisori despre martirul Ignatie (prăznuit în 20 dec) care erau în posesia Sf. Policarp.

.

Sursa: www.calendar-ortodox.ro

Întocmirea unui pomelnic

.

Prin pomenire, adică prin rostirea în cadrul unei rugăciuni către Dumnezeu a numelui propriu sau al altor persoane, se doreşte împărtăşirea harului şi atragerea milostivirii lui Dumnezeu pentru cei pomeniţi, după cuvântul tâlharului de pe cruce: „Pomeneşte‑mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta” şi al Sfântului Apostol Pavel, care zice: „Rugaţi-vă unii pentru alţii”. Când persoana pomenită nu este prezentă fizic la locul pomenirii, prin rostirea numelui ei, credem că harul şi mila lui Dumnezeu se revarsă indiferent de locul unde se află ea la acel moment.

.

Pomenirea se poate face atât de clerici, în cadrul sfintelor slujbe sau în rugăciunea lor par­ticulară, cât şi de laici, în rugăciunile personale. Privitor la pomenirea la sfintele slujbe, în practica de zi cu zi a credincioşilor s-au împământenit mai multe feluri de pomenire. Corect se poate vorbi de următoarele feluri de pomenire:

• Sfânta Liturghie – este pomelnicul de vii şi de morţi care se pomeneşte în taină de către preot la rânduiala proscomidiei din cadrul Sfintei Liturghii;

• Acatistul – este pomelnicul de vii care se pomeneşte la ecteniile acatistului cu scopul strict de mulţumire sau îndeplinire a unor cereri (sănătate, izbăvirea de închisoare, îmblânzirea duşmanilor etc.);

• Sfântul Maslu – este pomelnicul numai de vii care se pomeneşte în cadrul tainei Sfântului Maslu, pentru sănătatea trupească şi iertarea de păcate a celor pomeniţi;

• Sărindarul – vine de la grecesul saranda care înseamnă 40 şi este pomelnicul numai pentru morţi, de regulă pentru o singură persoană, recent decedată, care se pomeneşte la Sfânta Liturghie până la parastasul de 40 de zile al răposatului.

.

Cum scriem un pomelnic:

• Pe pomelnic se trec doar numele de botez şi fără detalierea problemelor şi dorinţelor pentru care cerem sprijinul lui Dumnezeu;

• pe pomelnic se trec numai ortodocşii practicanţi (cei care se spovedesc şi participă regulat la Sfânta Liturghie), pentru că harul lui Dumnezeu nu lucrează împotriva voinţei libere a necredinciosului;

• pe pomelnic credinciosul trebuie să scrie la ce fel de slujbă doreşte să fie pomenit pomelnicul, iar pentru Sfânta Liturghie pomelnicul trebuie făcut pe două coloane distincte, una pentru vii şi una pentru răposaţi, cu menţiunea „Vii” şi „Adormiţi”;

• ordinea înscrierii pe pomelnic este următoarea: preotul care a săvârşit botezul celui care dă pomelnicul; preotul duhovnic; naşii (de la botez şi cununie); soţ/ soţie şi copii; alte rude şi apropiaţi.

.

Ce nu este permis la scrierea unui pomelnic:

• Nu se pomenesc persoanele nebotezate, deci nici copiii avortaţi;

• nu se pomenesc vrăjitorii, descântătorii, ghicitorii sau cei ce practică magia albă;

• nu se pomenesc sinucigaşii, apostaţii, ereticii, schismaticii, ateii sau masonii;

• nu se pomenesc la răposaţi dispăruţii despre care nu avem certitudinea morţii lor;

• nu se scriu nume de persoane vii pe pomelnicul celor răposaţi cu părerea că aşa s-ar provoca moartea persoanei respective;

• nu se cere pedepsirea sau răul vreunei persoane considerate duşman;

• pe pomelnicul de la Sfântul Maslu nu se trec răposaţi;

• scrisul numelui pe toacă, pe limba clopotului etc. sunt lucruri vrăjitoreşti, care atrag osânda celor ce le practică.

.

Sursa: Ieromonah Valentin MÎŢU, Lumea Credintei, anul VI, nr. 8 (49) August 2007

File de pateric (25)

.

Povesteau despre avva Dioscor al Nahiastiei, că pâinea lui era de orz şi de linte. În fiecare an punea început unui fel de trai spunând: anul acesta nu mă voi întâlni cu cineva, sau nu voi vorbi, sau nu voi mânca fiertură, ori poame, ori verdeţuri. Şi făcea aşa cu toată râvna; isprăvind apoi una, se apuca de alta. Aşa făcea an de an.

.

L-a întrebat un frate pe avva Pimen: mă tulbură gândurile să-mi las păcatele mele şi să mă întorc la scăderile fratelui meu. Bătrânul îi spuse despre avva Dioscor, că era în chilie plângându-se pe sine, iar ucenicul aşezat în altă chilie. Când a venit la bătrân, l-a găsit plângând şi i-a spus:

– Părinte, ce plângi?

– Păcatele mele mi le plâng.

– Nu ai păcate, părinte.

– Fiule, de mi-ar fi îngăduit să-mi văd păcatele, n-ar ajunge trei sau patru ca să le plângă.

.

Spunea avva Dioscor: dacă vom purta veşmintele cereşti nu vom fi găsiţi goi. Dacă nu vom fi găsiţi purtând hainele acelea, ce vom face, fraţilor? Că va trebui să auzim atunci vocea aceea spunând „aruncă-l pe acesta în întunericul cel din afară: acolo va fi plângerea şi scrâşnetul dinţilor“. Acuma însă, fraţilor, mare ruşine e nouă, care am purtat atâta vreme chipul monahicesc, să fim găsiţi în ceasul ananghiei fără haine de nuntă. O, ce căinţă ne va apuca! O, ce beznă ne va înconjura înaintea părinţilor şi fraţilor noştri, care vor privi cum ne pedepsesc îngerii răzbunării!

.

A zis avva Dula: dacă vrăjmaşul ne sileşte să părăsim liniştea, să nu ascultăm de el, că nimic nu este asemenea ei şi înfrânării de la mâncare, care îi vine în ajutor: ele ascut vederea ochilor celor lăuntrici.

.

A mai zis: încetează legăturile cu cei mulţi, ca nu cumva lupta cugetului să nu te bântuiască (peristatikós génêtai) şi să-ţi stingherească şi cursul liniştirii (altă traducere: ca nu cumva cugetul tău să nu se împrăştie).

.

Povestea sfântul Epifanie episcopul că sub fericitul Atanasie cel mare, zburau ciorile în jurul templului lui Serapis, croncănind neîncetat: cras! cras! Şi venind elinii păgâni la fericitul Atanasie au strigat:

– Moş rău (kakogere, „bătrân rău“ probabil format după modelul lui kalogeros „bătrân cumsecade“ apoi „călugăr“), ce croncăne ciorile?

– Ciorile croncăne „cras, cras“; asta înseamnă latineşte mâine. Şi adăugă:

– Mâine veţi vedea slava lui Dumnezeu.

După aceea s-a dat de ştire că a murit Iulian împăratul (Iulian Apostatul, duşman al creştinismului). Şi fiind aşa, s-au adunat în fugă şi i-au strigat lui Serapis: dacă nu-l voiai, de ce luai cele de la el?

.

Tot el povestea că era un vizitiu la Alexandria, fiul uneia Maria. El a căzut la alergarea de care; ridicându-se apoi l-a întrecut pe cel care-l trântise şi a biruit, iar mulţimea a strigat: fiul Mariei s-a prăbuşit, apoi s-a ridicat şi a biruit. Pe când mai strigau asta a venit o veste în mulţime, că marele Teofil urcând în templul lui Serapis a doborât idolul şi a luat templul în stăpânire(apoftegma de faţă este ecoul înăbuşit al unor lupte sângeroase duse împotriva păgânilor mai ales după venirea pe tron a lui Teodosie II).

.

I s-a arătat fericitului Epifanie, vlădica Ciprului, de către stareţul mănăstirii pe care o avea în Palestina: cu rugăciunile tale, nu ne trecem cu vederea canonul, ci slujim cu sârg şi ceasul al treilea (la nouă dimineaţa, la prânz la ora 12, la 15 după-amiază) şi al şaselea şi al nouălea. El îi mustră aşa: e vădit că vă leneviţi la celelalte ceasuri de la rugăciune; monahul adevărat trebuie să aibă neîncetat rugăciunea şi cântul psalmilor în inima lui.

.

Sursa: www.pateric.ro

DESPRE DUMNEZEU FIUL (3)

.

141. Cum au fost pregătiţi păgânii şi evreii prin creşterea răului şi a convingerii că nu se pot mântui prin puterile lor?

Păgânii şi evreii au fost pregătiţi, în primul rând, prin aceea că i-a lasat să sporească în păcat. Daca ar fi vrut Dumnezeu să-i mântuiască pe oameni, îndată după cădere, poate că ei nu şi-ar fi dat seama de toate nenorocirile ce le aduce cu sine păcatul. Pe langă aceasta, la început oamenii ar fi crezut că pot scăpa de rău numai prin puterile lor şi că n-au trebuinţă de Dumnezeu. A trebuit să li se lase mii de ani, ca, pe de o parte, să guste toată otrava răului şi să se scârbească de el, pe de alta, să vadă că toate încercările lor de a scăpa de rău sunt zadarnice. Aşa au căzut popoarele păgâne în cele mai grele rătăciri, închinându-se la dobitoace şi la pietre şi aducându-le jertfe vieţi omeneşti. Evreii, cu toate că erau călăuziţi îndeaproape de Dumnezeu, se abăteau şi ei tot mai tare spre rău. Când s-a înmulţit răul, Dumnezeu le-a dat Legea pe muntele Sinai (Ies. cap. 20), ca să le arate limpede cum trebuie să vieţuiască. Dar, datorită păcatului din ei, în loc să asculte de Lege, se încăpăţânau şi mai tare să o calce. Încât legea li s-a facut spre înmulţirea păcatului. "Pentru călcările de porunci a fost adaugată legea", zice Sf. Apostol Pavel (Gal. 3,19), şi tot el zice: "păcatul luând îndemn prin poruncă, m-a amăgit şi m-a omorât prin ea" (Rom. 7, 11). Legea era bună şi sfântă şi totusi ea s-a făcut omului spre moarte. "Păcatul, ca să se arate păcat, prin ce era bun mi-a adus moartea, ca să se facă peste măsură de păcătos păcatul prin poruncă" (Rom. 7,13). Înmulţindu-se păcatul, omul îşi dădea seama că nici prin Lege nu se poate mântui, măcar că e de la Dumnezeu. Legea nu-l putea ajuta, pentru că prin ea Dumnezeu îi arata numai care este binele, nu-i da şi ajutorul Său ca să-l împlinească, ci îl lăsa pe om la puterile lui. Nu-i dădea Dumnezeu ajutorul Său, pentru că omul nu l-ar fi primit, deoarece se încredea încă în puterile lui. De aceea Dumnezeu îl lăsa în mândria că se poate mântui singur, că poate împlini singur poruncile Legii. Dar cu cât Legea arăta mai limpede înălţimea binelui, cu atât omul îşi dădea seama că e mai departe de el, că e mai păcatos. Acest lucru îl vedea evreul cu ajutorul Legii scrise pe tablele Legii, iar păgânul, cu ajutorul Legii scrise în inima sa, cu ajutorul conştiinţei. «Văd cele bune, zice un poet păgân, le admit, dar fac totdeauna cele rele» (Ovidiu, Video meliora proloque deteriora sequor). Şi aşa, prin Lege, pe de o parte se înmulţea păcatul, pe de alta omul îşi da tot mai mult seama de neputinţa lui de a se mântui de păcat şi, în loc de a se mai încrede în puterile lui, era tot mai convins că numai Dumnezeu însusi, prin puterea, adică prin harul Lui, îl poate mântui. Iată de ce Sf. Apostol Pavel zice: "Căci Legea n-a desăvârşit nimic, iar în locul ei îşi face cale o nădejde mai bună, prin care ne apropiem de Dumnezeu"(Evr. 7, 19).

.
142. Cum a pregătit Dumnezeu pe oameni, prin veştile ce li le dă, că va veni El însusi să-i mântuiască?

Prima făgăduinţă pe care a dat-o Dumnezeu oamenilor, că le va trimite un Mântuitor, a fost îndată după cădere. Era prima lor mângâiere în nenorocirea ce i-a ajuns. Dumnezeu îi spune şarpelui că cineva se va naste din femeie, care-i va zdrobi capul: "Duşmănie voi pune între tine şi femeie, şi între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta va zdrobi capul tau, iar tu îi vei înţepa călcâiul" (Fac. 3, 15). Dar veşti tot mai limpezi despre Mântuitorul, Care avea sa vină, le dă Dumnezeu evreilor prin proorocii Vechiului Testament, căci pe vremea lor se înmulţise şi răutatea între oameni. De aceea proorocii plângând şi suferind, ziceau: "Cine va da din Sion mântuirea?" (Ps. 13, 7), sau se rugau: "Doamne, pleacă cerurile şi Te pogoară" (Ps. 143, 5). Dumnezeu, milostivindu-Se de această rugăciune, spune oamenilor: "Va veni îndată în templul Său Domnul, pe Care îl căutaţi" (Mal. 3,1) sau: "Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu, Care strânge pe cei risipiţi ai lui Israel: "Voi mai strânge şi alte neamuri la cei strânsi acum din el" (Isaia 56, 8). Şi ca lumea să-L cunoască atunci când va veni, Domnul dă foarte multe semne după care va putea fi cunoscut. El nu va veni cu asprime, ci blând şi smerit, călare pe mânz de asină: "Bucură-te foarte, fiică a Sionului, veseleşte-te, fiica Ierusalimului, căci iată Împăratul tău vine la tine: drept şi biruitor; smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei" (Zah. 9, 9). Va veni nu ca să domnească asemenea împăraţilor pământeşti, ci ca să elibereze prin sângele Său pe cei robiţi păcatului: "Iar pentru tine, pentru sângele legământului (Testamentului) tău, voi da drumul robilor tăi din fântâna fără apă" (Zah. 9, 11). Smerenia întru care va veni, pătimirea şi moartea Lui pentru păcatele altora le prevesteste proorocul Isaia în toată amănunţimea: "Şi L-am văzut pe El fără chip şi fără frumuseţe... Şi păcatele noastre le poartă şi pentru noi rabdă durere..., iar El S-a rănit pentru păcatele noastre şi a pătimit pentru fărădelegile noastre, certarea împăcării noastre pre Dânsul şi cu rana Lui noi toţi ne-am vindecat... Şi chinuit a fost, dar El S-a supus şi nu Şi-a deschis gura Sa; ca un miel spre junghiere S-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce-o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa. Că s-a luat de pe pământ viaţa Lui şi pentru fărădelegile poporului meu a fost adus la moarte" (Isaia 53, 2, 4, 5, 7, 8). Chiar şi timpul şi locul venirii Mântuitorului au fost prezise de Prooroci. Proorocul Daniel a prezis că: "De la ieşirea poruncii că iarăşi să se zidească Ierusalimul", adica de la anul 457 î. Hr. şi până "se va sfârşi păcatul şi se vor şterge fărădelegile" (9, 24, 25), vor trece 70 de săptămâni de ani, adică 490 de ani, răstimp care tocmai bine s-a implinit la anul 33 după Hristos, când Mântuitorul a zdrobit puterea păcatului, prin moartea pe cruce. Iar Proorocul Miheia a prezis că Mântuitorul Se va naşte în Betleem (Mih. 5,1). S-a prezis apoi prin Isaia Proorocul, şi chipul mai presus de fire al naşterii Mântuitorului din fecioară: "Iată Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele Lui, Emanuil" (adica Dumnezeu cu noi) (Isaia 7,14). De asemenea că El Se va naşte după trup din sămânţa lui David: "O dată M-am jurat pe sfinţenia Mea: Oare, voi minţi pe David? Seminţia lui va rămâne în veac şi scaunul lui ca soarele înaintea Mea şi ca luna întocmită în veac" (Ps. 88, 35-36). Toate aceste proorocii aveau să ajute credinţa oamenilor prin faptul că ele s-au implinit în Iisus Hristos. Dar ca oamenii să poată primi pe Iisus Hristos ca Dumnezeu, mai trebuia ca Dumnezeu să-i ridice din credinţa lor ratacită în mulţi idoli, la credinţa într-un singur Dumnezeu, atotputernic şi iubitor, dar Care are un Fiu nedespărţit de El, după fiinţă.

.
143. Cum au fost ridicaţi oamenii la această credinţă într-un singur Dumnezeu, Care are însă un Fiu?

În credinţa într-un singur Dumnezeu a fost crescut cu grijă poporul evreu, ca prin el să se sădească, cu vremea, această credinţă şi la celelalte popoare. Încet, ca să nu i se primejduiască credinţa într-un singur Dumnezeu, i s-a tălmăcit apoi poporului evreu, prin prooroci, că Dumnezeu Cel Unul are un Fiu, Care va veni sa mântuiască lumea, şi un Duh Sfânt. La facere, Dumnezeu grăieste către celelalte persoane dumnezeiesti: "Să facem om după chipul Nostru şi asemanare", adăugând îndată: "Şi a făcut Dumnezeu pe om, după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a facut" (Fac. 1, 26-27), ca să arate că cele trei persoane sunt o singură fiinţă dumnezeiască. Tot acelaşi tâlc îl are şi arătarea lui Dumnezeu la stejarul lui Mamvri, în chipul celor trei călători (Fac. 18, 2). David cunoaşte apoi lămurit că Dumnezeu are un Fiu, când vede pe Domnul (Dumnezeu Tatăl) zicând Domnului Său (lui Dumnezeu Fiul); "Şezi de-a dreapta Mea până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale" (Ps. 109, 1), sau când aude pe Dumnezeu Tatăl zicând către Dumnezeu Fiul: " Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut. Cere de la Mine şi-Ţi voi da neamurile moştenirea Ta. Şi stăpânirea Ta, marginile pământului" (Ps. 2, 7-8). Prin înrăurirea evreilor, care de la robia babilonică erau împraştiaţi printre toate popoarele, şi prin călăuzirea tainică a Cuvântului lui Dumnezeu, s-au ridicat apoi şi din celelalte neamuri mulţi filozofi, la ideea că există un singur Dumnezeu şi că Cuvântul sau Raţiunea Lui lucrează în lume, cu deosebire în mintea oamenilor luminati. Astfel, aproape de venirea Mântuitorului, lumea se afla în starea ciudată că, pe de o parte, cu mintea, se ridicase la ideea unui singur Dumnezeu atotputernic şi plin de iubire faţă de oameni, Care avea să trimită pe cineva de la Sine, pentru mântuirea lumii, iar pe de alta, cu viaţa, se afla în cea mai mare decadere şi neputinţă morală. Starea aceasta îi făcea pe oameni să aştepte mântuirea de la Dumnezeu, iar când a venit Mântuitorul le-a ajutat să-L poată primi pe El şi învăţătura Lui despre Dumnezeu.

.
144. Această pregătire a fost de ajuns ca omenirea să primească pe Iisus Hristos ca Dumnezeu?

Nu, n-a fost de ajuns. Dacă ar fi fost de ajuns, ar fi trebuit să-L primeasca toţi evreii şi cei mai mulţi dintre filozofi. La toate cele spuse s-au adăugat ca temeiuri de credinţă:

1) învăţătura Sa, cum n-a fost alta mai înalta;

2) viaţa Sa, cum n-a fost alta mai curată, şi

3) minunile Sale, dintre care mai ales învierea şi înălţarea Sa la cer.

Dar toate aceste temeiuri sunt întrecute de puterea cu care a lucrat şi lucrează El până astazi asupra sufletelor care se deschid cuvântului Său, înnoindu-le şi sădind în ele convingerea nestrămutată că El e Dumnezeu. Credinţa în Hristos vine în primul rând din harul lui Dumnezeu, nu din întărirea cu mintea a temeiurilor pomenite. Dar motivele acelea pregăteau mintea omului pentru primirea acestui har. Pentru noi, creştinii, unul din motivele cele mai puternice, care pregătesc mintea noastră să primească harul credinţei şi să conlucreze cu el, e însăşi existenţa creştinismului de 2000 de ani încoace, însuşi faptul că de atunci şi până azi sute de milioane de suflete au crezut fără încetare în dumnezeirea lui Iisus.

.
145. Care este credinţa Bisericii noastre în dumnezeirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos?

Raspunsul mai amănunţit la această intrebare il da articolul II al Simbolului Credinţei, primul dintre cele şase articole (II-VII), care se ocupă cu persoana şi lucrarea mântuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos. Căci acest articol cuprinde în forma cea mai scurtă, dar în mod deplin, învăţătura Bisericii despre dumnezeirea lui Iisus Hristos.

.
146. Care este acest articol?

Acest articol este: "Şi întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul - Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii: Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu facut, Cel ce este de o fiinţa cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut".

.
147. Ce ne învaţă acest articol în întregimea lui?

Două lucruri: întâi, că Domnul nostru Iisus Hristos, Care ne-a mântuit pe noi, este însuşi Fiul lui Dumnezeu, egal întru toate cu Dumnezeu - Tatăl, veşnic ca şi El şi una cu El, după fiinţă şi slavă, deosebindu-Se de Tatăl numai prin aceea că e Fiu, şi nu Tată, că Tatăl îl naşte, iar El e născut din fiinţa Tatălui. Mântuitorul Hristos însuşi a spus despre Sine: "Şi acum preaslaveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea" (Ioan 17, 5). Al doilea, că Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, este şi Făcătorul tuturor, arătându-se şi în aceasta dumnezeirea Lui. Căci, precum Tatăl este Făcătorul tuturor, cum ne-a învatat articolul 1 al Simbolului, aşa este şi Fiul Făcătorul tuturor. Tatăl toate le face, dar le face prin Fiul: "Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a facut din ce s-a facut" (Ioan 1, 3). Chiar şi timpul s-a făcut prin Iisus Hristos, după cum zice Apostolul: "Prin Care şi veacurile s-au făcut" (Evr. 1, 2), iar in alt loc spune: "întru El s-au făcut toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute, fie scaunele, fie domniile, fie începătoriile, fie stăpânirile. Toate s-au făcut prin El şi pentru El. Şi El este mai înainte de toate şi toate prin El sunt aşezate" (Col. 1, 16-17). Dacă întru El sunt aşezate toate, înseamnă că El le şi susţine şi în El vieţuiesc toate. El ia parte, deci, şi la pronierea lor. Ţinând mereu viaţă în ele si purtând grijă de ele, cum însuşi zice: "Tatăl Meu până acum lucrează şi Eu lucrez" (Ioan 5, 17).

.

Sursa: www.patriarhia.ro