Muzica psaltica - scurt istoric

.
Muzica este folosita de crestini inca de timpuriu, chiar din timpul Mantuitorului, evanghelistul Matei incredintandu-ne ca la Cina cea de Taina s-au cantat Psalmi . In cartea sa intitulata "Muzica bisericeasca pe psalthichie si pe note liniare pentru trei voci" (Bucuresti, strada Doamnei nr. 20 anul 1902), Preasfintia Sa Nifon N. Ploesteanu scria: „Se stie ca prima samanta a crestinului fiind aruncata in Ierusalim, si cea dintai biserica crestina fiind formata de crestinii nascuti iudei, de buna seama ca melodia Psalmilor din Vechiul Testament a predominat in biserica primitiva.... Dupa ce crestinismul a iesit din cuprinsul Palestinei, s-a raspandit la alte popoare din cuprinsul Asiei Mici si Europa rasariteana, in care elementul grec era foarte mult raspandit... iar dupa ce iudeii fura imprastiati, si venira in contact cu grecii, au imprumutat de la acestia nu numai limba, dar si muzica lor. Proba despre aceasta este faptul ca pe timpul lui Ptolomeu Filadelful (285-247 d.Hr.) evreii din Alexandria nu mai intelegeau Biblia in limba lor, au fost nevoiti dupa cerintele sinagogei si indemnul regelui, sa o traduca in limba greaca, numind aceasta traductiune Septuaginta sau Versiunea Alexandrina... Acum vine intrebarea: ce fel de cantare intrebuintau crestinii in biserica, in cele trei secole primare ale crestinismului? In aceasta privinta, doi parinti bisericesti Tertulian (+220) si Sfantul Ioan Gura de Aur (+407) ne incredinteaza ca in cele trei secole primare ale crestinismului, la serviciul divin, cantau toti crestinii, barbati si femei, batrani si tineri; ori psalmi din Sfanta Scriptura, sau imne facute de crestini, din propria lor reflexiune religioasa, intr-o singura melodie.”

.
De asemenea, marturii importante despre cantarea omofona ni se transmit de la Sfantul Ignatie Purtatorul de Dumnezeu (+107), episcopul Antiohiei, caruia i s-a descoperit in vedenie cantarea antifonica, aratandu-i-se cetele ingeresti care laudau Sfanta Treime antifonic. Sf. Efrem Sirul, supranumit si alauta Duhului Sfant ne-a lasat aproape o mie de laude si imne scrise pe glasuri ehurii si podobii. Tot Sf. Ioan Gura de Aur aduce in Constantinopol cantarile si imnografia din biserica Antiohiei, cu care poporul credincios s-a putut apara impotriva ereziilor ariene. Sf. Roman Melodul, un sirian care a trait la Constantinopole, ne-a lasat o mie de laude, adevarate comori, si tot despre el se spune ca ar fi autorul binecunoscutului Acatist al Maicii Domnului.

.
Astfel, in muzica bizantina, care incet incet prinde contur, fiind un sincretism al vechilor moduri antice muzicale ale popoarelor mostenitoare a culturii elenistice (sau cel putin in sfera de influenta elenistico-bizantina), apare o notatie proprie si un sistem de scriere original, find primul de acest fel din lume. In Constantinopol, centru cultural puternic si inima Bizantului (si putem afirma ca chiar a intregului crestinism), arta capata o directie ascendenta care incearca sa duca omul spre Dumnezeu.

.

Notatia timpurie a muzicii psaltice bizantine era foarte complicata, datorita existentei unui mare numar de semne care astazi sunt necunoscute. Incepand cu perioada cucuzeliana aceste semne sunt concretizate teoretic, dar tot ramane un numar mare de interpretari muzicale personale care difera de la psalt la psalt.

.

Odata cu reforma hrisantica semnele muzicale psaltice se reduc ca numar si li se stabilesc o lucrare practica propriu-zisa, iar notatia ramane cea cucuzeliana. Aceste semne se numesc neume si difera foarte mult de notatia occidentala (care este pe portativ), deoarece semnul nu arata nota propriu-zisa pe care psaltul trebuie sa o execute, ci ea trebuie dedusa din pozitia pe care o au celelalte semne (ca un fel de numarare), pe cand in muzica occidentala stim exact nota pe care o cantam. Psaltica are opt glasuri sau ehuri, fiecare cu o tonica si scara (gama) proprie, iar gama se scrie astfel: NI PA VU GA DI KE ZO NI, corespondent in muzica liniara cu DO RE MI FA SOL LA SI DO.

.

Astazi muzica bizantina este prezenta doar in serviciul liturgic din bisericile ortodoxe, intalnita sub numele de psaltica. Desi unele biserici ortodoxe autocefale, cum ar fi Biserica Ortodoxa Rusa, nu mai folosesc acest gen de muzica, fiind inlocuita cu muzica corala specifica lumii occidentale, in urma reformei tarului Petru cel Mare, psaltica ramane un simbol viu al stralucirii teoforice (termen care desemneaza arta bizantina ca fiind o arta ecleziastica care incearca sa exprime o frumusete transcedentala, Dumnezeiasca, originala si unica) a artei bizantine ortodoxe.

.

Sursa: www.psaltica.ro

Comori adunate

.

Intr-un oras, traia odata un om tare zgarcit. Toata viata n-a facut altceva decat sa stranga si sa stranga tot mai multa avere. Niciodata nu i-a fost mila de cineva sarman. Nu dadea ceva de pomana, nici in ruptul capului. O singura data, intr-o duminica, trecand prin fata unei biserici, i-a aruncat unui cersetor doi banuti. In rest, toata viata lui nu a dat nimic. Cand preotul il intalnea si il mustra, el raspundea mereu:
- Parinte, in lumea asta totul poate fi cumparat. Cu siguranta ca si in lumea cealalta este la fel. Cu cate bogatii am strans eu, nu se poate sa nu ajung in rai!
Oricate sfaturi i-ar fi dat preotul, el nu vroia sa asculte. Azi asa, maine asa, pana cand, intr-o noapte, a avut un vis ingrozitor. Se facea ca murise si ajunsese la poarta Raiului, cand, la intrare, Sfantul Petru l-a intrebat:
- Bine, omule, ce-i cu tine aici ?
- Sfinte Petre, as vrea si eu sa intru in rai.
- Da' crezi tu ca poti ?
- Sfinte Petre, daca trebuie, eu platesc. Am comori nenumarate ...
- Pai de ce n-ai spus asa, omule, daca ai comori stranse nu-i nici o problema. Ia sa vedem cata avere ai la tine.
N-a mai putut omul de bucurie cand a auzit ca poate plati. Doar toata viata nu facuse altceva decat sa stranga si sa stranga. A inceput sa se scotoceasca prin toate buzunarele, dar, sa vezi si sa nu crezi, nu mai gasea nici un ban. Vazandu-l atat de incurcat, Sfantul Petru i-a spus:
- Mai cauta, mai cauta, poate vei gasi totusi ceva!
Si, intr-adevar, omul a gasit pe fundul unui buzunar doi banuti.
- Aoleu, dar de ce n-am decat atat ?! Pe pamant aveam de mii de ori mai multi. Aici de ce am ajuns doar cu doi banuti ?
- E, omule, i-a raspuns Sfantul Petru, cand ajungi aici ai doar ceea ce ai daruit in viata. Acestea sunt comorile pe care fiecare le strange in cer. Cu ele poti, intr-adevar, sa intri in rai, dar crezi ca doi banuti sunt de ajuns ?! In toata viata, n-ai daruit decat acesti bani unui sarman om ce astepta ajutorul tau in poarta unei biserici. Daca, in timpul vietii, ai fi strans mai multe comori ceresti, poate ai fi intrat in Rai, dar asa ...
Tocmai in acea clipa, omul nostru s-a trezit din vis, speriat rau de tot. Din acea zi, nu a mai fost la fel. Din acea zi, a cautat sa adune comori doar in cer. Erau atatia saraci ce aveau nevoie de ajutorul sau ...!

.
"Bogatii vor ajunge in cer, cand ii vor introduce acolo saracii." (Fericitul Augustin)

.

INVATATURA DESPRE DUMNEZEU - FIINTA LUI DUMNEZEU, INSUSIRILE LUI DUMNEZEU

.
FIINTA LUI DUMNEZEU
.

90. Stim noi ceva despre fiinta lui Dumnezeu?

Nu putem cunoaste fiinta lui Dumnezeu nici pe calea firii, nici pe calea mai presus de fire. Fiinta lui Dumnezeu este "ascunsul" tainic, la care nu ne putem ridica cu mintea si cu care nu putem intra in legatura. Ea e mai presus de orice nume, cum spune Dionisie Pseudo-Areopagitul. Dar noi cunoastem lucrarile acelei fiinte, care coboara la noi, cum zic Sf. Parinti. Toate numele ce le dam lui Dumnezeu privesc aceste lucrari; intelepciunea lui Dumnezeu, vazuta in lume, este o astfel de lucrare; puterea Lui creatoare la fel. Aceste lucrari le mai numim si insusiri ale lui Dumnezeu, sau pe baza acestor lucrari ii dam lui Dumnezeu asa-numitele insusiri. In cunoasterea fireasca, aceste lucrari sau insusiri ale lui Dumnezeu le aflam prin analogie de la lucrarile create; in cunoasterea mai presus de fire avem o vedere mai de-a dreptul a lor.

.
INSUSIRILE LUI DUMNEZEU
.

91. Ce inseamna cuvintele: "Cred intru unul Dumnezeu"?

Aceste cuvinte au fost puse in Simbolul Credintei pentru a risipi credinta desarta a paganilor, ca sunt mai multi dumnezei. Credinta intr-un singur Dumnezeu, sau monoteismul, e sustinuta de toti Parintii si Scriitorii bisericesti care s-au ocupat de acest adevar.

.
92. Care sunt insusirile lui Dumnezeu?

- Dumnezeu este unul. Sf. Apostol Pavel scrie corintenilor: "Totusi, pentru noi este un singur Dumnezeu-Tatal, din Care sunt toate si noi intru El; si un singur Domn Iisus Hristos, prin Care sunt toate si noi prin El" (I Cor. 8, 6). Dumnezeu este unul singur pentru ca unul singur e universul pe care l-a facut (Origen, Contra lui Cels, 1, 23, Migne, P. G., XI, col. 701). Sf. Efrem zice: «Daca nu e un singur Dumnezeu, nu e Dumnezeu» (Sf. Efrem Sirul, Cuvant contra ereziilor, 3, Assemanni, 2, p. 443).

- Dumnezeu este Duh, cum o marturiseste Mantuitorul insusi femeii samarinence: "Duh este Dumnezeu, si cei ce I se inchina trebuie sa I se inchine in duh si in adevar" (Ioan 4, 24). «El e nematerial si netrupesc, spune Sf. Ioan Damaschin (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, 2, 3, Migne, P. G., XCIV, col. 865). El e izvorul din care-si ia inceputul toata firea intelegatoare si duhul (Origen, Despre Principii, 1, 1, 6, Migne, P. G., XI, col. 124).

- Dumnezeu e simplu, adica necompus, fiindca e nematerial. Firea Sa e necompusa si duhovniceasca (Didim, Despre Sf. Duh, 35, Migne, P. G., XXXK, col. 1064). El nu admite nici un fel de adaos in Sine si nu are ceva mai mare, sau mai mic, in Sine (Origen, Despre Principii, 1, 1, 6, Migne, P. G., XI, col. 124).

- Dumnezeu e neschimbator, cum ne-o arata Sf. Iacov prin cuvintele: "Parintele luminilor, la Care nu e schimbare sau umbra de mutare" (1, 17).

- Dumnezeu este vesnic, cum ne incredinteaza cuvintele Apocalipsei: "Sfant, Sfant, Sfant, Domnul Dumnezeu, Atottiitorul, Cel ce era, Cel ce este si Cel ce vine" (Apoc. 4, 8). El e inainte de timp, pentru ca timpul e de la El. Insusirea Lui vesnica e ca El este vesnic (Sf. Ilarie, Despre Sf. Treime, 2, 7, Migne, P. L., X, col. 54).

- Dumnezeu e necuprins, pentru ca este nesfarsit si de nespus. Dumnezeu este nevazut. Cuvantul se adreseaza catre El in tacere, simtul se toceste vrand sa-L cerceteze, iar intelegerea se inchirceste vrand sa-L imbratiseze (Sf. Ilarie, Despre Sf. Treime, loc. cit.).

- Dumnezeu e atotprezent, cum ne spune Psalmistul: "De ma voi sui in cer, Tu acolo esti; de ma voi cobori in iad, de fata esti. De voi lua aripile mele de dimineata si ma voi salaslui la marginile marii, si acolo mana Ta ma va povatui si ma va tine dreapta Ta" (Ps. 138, 8-10). Fiind fara inceput si fara sfarsit, Dumnezeu este atotprezent, pentru ca nu El e in altceva, dar toate sunt in El. El e pretutindeni si e in intregime pretutindeni (Sf. Ilarie, Despre Sf. Treime, loc. cit.).

- Dumnezeu e atotputernic, cum ne incredinteaza Sf. Evanghelie: " Cele ce nu sunt cu putinta la oameni sunt cu putinta la Dumnezeu" (Luca 18, 27). Atotputernicia lui Dumnezeu o sustin toti Sf. Parinti, indeosebi Aristide, Teofil al Antiohiei, Sf. Irineu, Clement Alexandrinul, Sf. Chiril al Ierusalimului. Puterea lui Dumnezeu e nevazuta si ascunde o mare patrundere si simtire a Duhului (Sf. Irineu, Contra ereziilor, 2, 6, 1, Migne, P. G., VII, col. 724).

- Dumnezeu e atotstiintitor, cum ne spune Sf. Apostol Pavel: "O, adancul bogatiei si al intelepciunii si al stiintei lui Dumnezeu! Cat sunt de necercate judecatile Lui si nepatrunse caile Lui!" (Rom. 11, 33). Stiinta lui Dumnezeu cunoaste toate deodata: cele trecute, cele prezente, cele viitoare. El cunoaste totul din veci; El stie inainte de facerea lumii ce se va intampla pana in ultimele clipe ale acesteia. Dumnezeu nu S-a sfatuit cu nimeni despre noi, in momentul cand am fost creati, pentru ca El cunostea rostul nostru inainte de facerea pamantului si a veacurilor (Sf. Chiril al Alexandriei, Teza despre Sf. si cea de o fiinta Treime, 15, Migne, P. G, LXXV, col. 292). Prin prestiinta Sa, Dumnezeu nu ne obliga sa facem cele viitoare (Fer. Augustin, Despre liberul arbitru, 3, 4, 11, Migne, P. L., XXXII, col. 1276). Dumnezeu stie toate cate se vor intampla prin libera vointa a oamenilor, dar aceasta prestiinta nu nimiceste liberul arbitru sau libera hotarare (Teodoret, Comentar la Romani, 8, 30, Migne, P. G; LXXXII, col. 141). Dumnezeu priveste in inimi, stie toate si aude toate (Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza 4-5 Migne, P. G., XXXIII, col. 460).

- Dumnezeu e drept, cum spune Psalmistul: "Domnul iubeste judecata si nu va parasi pe cei cuviosi ai Sai; (acestia) in veac vor fi paziti; iar cei fara-de-lege vor fi izgoniti si semintia celor necredinciosi va fi starpita" (Ps. 36, 28).

- Dumnezeu e bun, cum declara insusi Mantuitorul: "Nimeni nu este bun decat numai unul Dumnezeu" (Matei 19, 17).

- Dumnezeu e iubire, cum ne incredinteaza Sf. Apostol Ioan (I Ioan 4, 8 si 16).

- Dumnezeu este lumina (I Ioan 1, 5).

- Dumnezeu este desavarsit, dupa cuvantul Mantuitorului: "Fiti dar desavarsiti, precum Tatal vostru din ceruri desavarsit este" (Matei 5, 48). Dumnezeu e desavarsit in toate, egal si asemenea cu Sine. Nu e supus prefacerii lucrurilor, nici nasterii, nici intamplarii. El nu Se micsoreaza, nici nu creste, ci e totdeauna acelasi (Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza 4-5, Migne, P. G., XXXIII, col. 460; Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, 1, 5, Migne, P. G., XCIV, col. ,801).

.
93. Daca Dumnezeu este Duh, de ce in Sf. Scriptura se vorbeste despre mana, ochii, urechile, mainile lui Dumnezeu?

Sf. Scriptura tine seama de firea limbii omenesti, adica de felul ei de a-si arata gandurile. Cuvintele de mai sus nu infatiseaza organe trupesti, asemenea celor omenesti, ci anumite puteri ale lui Dumnezeu. Astfel inima arata bunatatea si iubirea lui Dumnezeu, ochii si urechile arata atotstiinta Lui, iar mainile, atotputernicia Lui. Dupa cum chipul lui Dumnezeu nu poate fi zugravit in mintea noastra, tot asa nu poate fi vorba de organe trupesti ale lui Dumnezeu, caci dupa cuvantul unui Parinte al Bisericii: «El aude fara urechi, vorbeste fara gura, lucreaza fara maini, vede fara ochi» (Sf. Efrem Sirul, Cantece nisibiene, 3, 1, BK 78 si Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. Dr. D. Fecioru, Bucuresti, 1938, pp. 38-40).

.
94. Daca Dumnezeu este peste tot locul, de ce se spune in Sf. Scriptura ca El este in ceruri sau in Biserica?

Dumnezeu este peste tot locul; daca se zice ca El este in mod deosebit in ceruri, este pentru ca prezenta Lui e mai vadita fiintelor spirituale, si cerul inchipuieste sfintenia; daca se vorbeste de prezenta Lui deosebita in Biserica, este pentru ca mai ales in Biserica impartaseste El, prin Sf. Taine, harul Sau sfintitor.

.

Sursa: www.patriarhia.ro

Despre pastori si despre duhovnici

.

Dupa Inaltarea Domnului, apostolii s-au intors, cum se spune in Evanghelie, "cu bucurie mare" (Luca 24,52). Domnul stia ce fel de bucurie le-a dat, si sufletul lor traia aceasta bucurie.

.
Prima lor bucurie era aceea ca au cunoscut pe adevaratul Domn, Iisus Hristos. A doua bucurie, ca L-au iubit. A treia, ca au cunoscut viata cea vesnica si cereasca. Si a patra bucurie, ca doreau mantuirea lumii ca si a lor insisi.

.
In sfarsit, ei se bucurau ca au cunoscut pe Duhul Sfant si vedeau cum lucra El in ei.

.
Apostolii umblau pe pamant si spuneau noroadelor cuvant despre Domnul si despre Imparatia cerurilor, dar sufletele lor tanjau si insetau sa vada pe Domnul Cel Iubit si de aceea ei nu se temeau de moarte, ci mergeau cu bucurie in intampinarea ei si, daca doreau sa traiasca pe pamant era numai pentru norodul pe care-l iubeau.

.
Apostolii iubeau pe Domnul si de aceea nu se temeau de nici o suferinta. Ei iubeau pe Domnul, dar iubeau si norodul, si aceasta iubire inlatura de la ei orice frica. Nu se temeau nici de chinuri nici de moarte si de aceea Domnul i-a trimis in lume ca sa lumineze pe oameni.

.
Pana in ziua de astazi sunt monahi care au experienta iubirii dumnezeiesti si nazuiesc dupa ea ziua si noaptea. Si ei ajuta lumea prin rugaciune si scrieri. Dar aceasta sarcina apasa mai mult asupra pastorilor Bisericii, care poarta in ei un har atat de mare, ca daca oamenii ar putea vedea slava acestui har, lumea intreaga s-ar minuna de el; dar Domnul a ascuns-o, ca slujitorii Lui sa nu se trufeasca, ci sa se mantuiasca in smerenie.

.
Domnul cheama episcopi sa pastoreasca turma Sa si le da in dar harul Sfantului Duh. Duhul Sfant a asezat in Biserica episcopi (Faptele Apostolilor 20,28), si in Duhul Sfant ei au puterea de a lega si de a dezlega pacatele (Ioan 20,21-22). Iar noi suntem oile Domnului, pe care El le-a iubit pana la capat (Ioan 13,1), si ne-a dat pe sfintii pastori.

.
Ei sunt mostenitorii apostolilor si, dupa harul dat lor, ne duc la Hristos. Ne invata pocainta, ne invata sa pazim poruncile Domnului. Ne vorbesc cuvantul lui Dumnezeu, ca sa cunoastem pe Domnul. Ne povatuiesc pe calea mantuirii si ne ajuta sa ne inaltam la inaltimea duhului smerit al lui Hristos. Ei aduna in staulul Bisericii oile intristate si ratacite ale lui Hristos, ca sufletele lor sa-si gaseasca odihna in Dumnezeu.

.
Se roaga lui Dumnezeu pentru noi, ca toti sa ne mantuim. Pot, ca niste prieteni ai lui Hristos, sa roage pe Domnul si sa ceara: pentru cei vii, smerenia si harul Duhului Sfant; pentru cei morti, iertarea pacatelor; iar pentru Biserica, pacea si libertatea.

.
Poarta in ei pe Duhul Sfant si prin Duhul Sfant ne iarta pacatele. Au cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfant si, asemenea unor ingeri, vad cu mintea pe Dumnezeu. Au destula putere sa desfaca si mintea noastra de pe pamant sa o statorniceasca in Domnul.

.
Se intristeaza cand vad ca intristam pe Domnul si nu-L lasam pe Duhul Sfant sa vieze intru noi. Asupra lor apasa necazurile si intristarile intregului pamant, si sufletele lor sunt atrase de iubirea lui Dumnezeu si se roaga neincetat ca sa dobandim mangaiere in intristari si necazuri si pace pentru intreaga lume.

.
Prin rugaciunile lor fierbinti ei ne atrag si pe noi sa slujim lui Dumnezeu cu duh smerit si iubire.

.
Pentru smerenia si iubirea lor de norod ii iubeste pe ei Domnul. Se afla in mare osteneala si lupta duhovniceasca si de aceea sunt bogati in intelegerea sfintilor, pe care-i imita in vietile lor.

.
Domnul ne-a iubit intr-atat incat a suferit pentru noi pe cruce; si suferintele Lui au fost atat de mari, incat nu le putem pricepe, pentru ca iubim putin pe Domnul. Tot asa, si pastorii nostrii duhovnicesti sufera pentru noi, desi adeseori nu vedem suferintele lor. Noi, oile, trebuie sa intelegem aceasta si sa-i iubim si cinstim pe pastorii nostrii.

.

Sursa: Sfantul Cuvios Siluan Athonitul

INVATATURA DESPRE DUMNEZEU - EXISTENTA LUI DUMNEZEU

.

85. Ce se poate sti despre Dumnezeu cu mijloacele mintii omenesti si ale firii inconjuratoare?

Cu aceste mijloace noi stim ca Dumnezeu exista, dar nu stim ce este El, in Sine, in fiinta Lui.

.
86. Este vreo deosebire intre acest fel de a cunoaste existenta lui Dumnezeu si cel dat prin Descoperirea dumnezeiasca?

Felul cunoasterii existentei lui Dumnezeu prin Descoperire e mai sigur si mai pretios, fiindca aceasta cunoastere ne-o da Dumnezeu insusi si mintea noastra nu se mai indoieste. Apoi, pe cand in Descoperirea dumnezeiasca, cunostinta existentei lui Dumnezeu pleaca de la credinta ca sa ajunga la cunoastere, in aflarea existentei lui Dumnezeu pe calea firii, mintea porneste de la cunoastere spre a ajunge la credinta (Sf. Vasile cel Mare, Scrisoarea 255 (catre Amfilohie) 1, Migne, P. G., XXXII, col. 872).

.
87. Prin ce arata firea existenta lui Dumnezeu?

Zidirea intreaga, de la fapturile cele mai mici pana la cele mai mari, de la cele inzestrate cu mai putina pricepere pana la cele mai intelepte, de la inceputul lumii pana astazi, marturiseste intelepciunea, bunatatea si puterea Facatorului. Sf. Scriptura ia firea ca marturie a existentei lui Dumnezeu, cand spune: "Cerurile spun slava lui Dumnezeu si facerea mainilor Lui o vesteste taria" (Ps. 18, 1). Incepand de la Sf. Irineu si pana la Sf. Ioan Damaschin, toti Sf. Parinti si Scriitori bisericesti dovedesc existenta lui Dumnezeu pe baza legii naturale sau firesti. Sf. Grigorie Teologul spune: «Dar cu mult mai inainte decat acestea (adica cerul, luna, stelele), mai presus decat ele si izvor al lor este fiinta (lui Dumnezeu), care intrece orice cuprindere si orice intelegere... Si privirea si legea firii ne invata ca Dumnezeu exista si ca El este cauza creatoare si sustinatoare a lumii. Privirea (ne invata ca exista Dumnezeu) atunci cand se aseaza pe cele vazute si bine fixate si care merg si care sunt, ca sa zic asa, miscate in chip nemiscat si sunt purtate. Iar legea naturala deduce din cele vazute si randuite pe Autorul lor» (Sf. Grigorie Teologul, Cuvantul II Teologic, 5, 6, Migne, P. G., XXXVI, col. 32). Cunostinta despre Sine a dat-o Dumnezeu oamenilor de la inceput, zice Sf. Ioan Gura de Aur, dar paganii, atribuind aceasta cunoastere lemnelor si pietrelor, au nedreptatit adevarul. Aceasta cunoastere ramane insa neschimbata avand slava ei nemiscata. Sf. Pavel zice: "Ceea ce se poate cunoaste despre Dumnezeu este cunoscut de catre ei, fiindca Dumnezeu le-a aratat lor" (Rom. 1, 19). Cunoasterea lui Dumnezeu pe calea firii s-a dat oamenilor nu prin glas, ci prin asezarea fapturilor la mijloc, pentru ca si cel intelept si cel fara minte, cunoscand cu privirea frumusetea celor vazute, sa se ridice la Dumnezeu (Sf. Ioan Gura de Aur, Omilii la Scrisoarea catre Romani, 3, 2, Migne, P. G., LX, col. 412). Ordinea lucrurilor, schimbarea anotimpurilor, a atmosferei, calea armonioasa a elementelor, cursul ordonat al zilelor si al noptilor, al lunilor si al anilor, grija pe care o minte atotinteleapta o are fata de fiecare vietuitoare, supunerea tuturor fata de om dovedesc existenta lui Dumnezeu (Teofil, Catre Autolic, 1, 6, Migne, P. G., VI, col. 1033). Zidirea, zice Sf. Ioan Gura de Aur, ne duce ca de mana la cunoasterea lui Dumnezeu (Sf. Ioan Gura de Aur, Despre diavolul ispititor, Omilia 2, n. 3, Migne, P. G., XLIX, col. 260). Este o cunoastere care porneste de la fapturi si se ridica pana la Facatorul firii.

.
88. Pe ce alta cale a firii stim ca exista Dumnezeu?

Pe calea constiintei, care, dupa firea vazuta, este al doilea invatator al omului. Sf. Ioan Gura de Aur si Sf. Ioan Damaschin spun ca: cunostinta existentei lui Dumnezeu este pusa de El in chip firesc in toti oamenii (Sf. Ioan Gura de Aur, Cuvant despre Ana, 1, n. 4, Migne, P. G., LIV, col. 636; Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, 1,1, Migne, P. G., XCIV, col. 789). Sf. Grigorie Teologul observa ca puterea din noi, innascuta tuturor, prima lege lipita de noi, care ne duce spre Dumnezeu prin cele vazute, este ratiunea (Sf. Grigorie Teologul, Cuvantul 11 Teologic, 16, Migne, P. G., XXXVI, col. 48).

.
89. Cunoastem existenta lui Dumnezeu numai pe calea firii?

Noi cunoastem existenta lui Dumnezeu si pe calea Descoperirii sau Revelatiei dumnezeiesti supranaturale. Dumnezeu Si-a descoperit existenta Sa proorocilor, S-a aratat prin Fiul Sau Cel intrupat si Se va face cunoscut in imparatia cerurilor. «Duhul, zice Sf. Irineu, pregateste pe om in Fiul, Fiul il duce la Tatal, iar Tatal ii da nestricaciunea pentru viata vesnica, pe care o capata din faptul ca vede pe Dumnezeu» (Sf. Irineu, Contra ereziilor, 4, 20, 5, Migne, P. G., VII, col. 1035). Cunoasterea mai presus de fire a lui Dumnezeu, pe care cei imbunatatiti moral, ajunsi pe cea mai inalta treapta a urcusului duhovnicesc dupa curatirea de patimi, o gusta anticipativ inca din aceasta viata, constituie insasi viata vesnica pentru cei drepti in imparatia cerurilor (Ioan 17, 3).

.

Sursa: www.patriarhia.ro

File de pateric (19)

.
Spuneau despre un bătrân că vreme de cinzeci de ani nu a mâncat nici pâine, nici vin nu a băut degrabă. Şi spunea:
– Am nimicit curvia şi iubirea de argint şi slava deşartă.
Şi venind la el avva Avraam, a auzit că spunea aşa, şi i-a zis:
– Tu ai zis aşa?
– Da.
– Intri în chilie şi găseşti pe rogojina ta o femeie; poţi să te gândeşti că nu e femeie?
– Nu; dar mă lupt cu gândul să n-o ating.
– Vezi, nu ai nimicit patima, ci trăieşte, dar legată. Apoi, dacă te preumbli, vezi pietre şi cioburi şi aur printre ele; poate gândul tău să le privească pe unele ca pe celelalte?
– Ba nu; dar mă lupt cu gândul să nu-l iau.
– Trăieşte patima, dar legată. Şi a zis iar avva Avraam:
– Iată că auzi despre doi fraţi că unul te iubeşte şi altul te urăşte; dacă vin la tine, îi primeşti la fel?
– Ba nu; dar mă lupt cu gândul să mă port bine şi cu cel care mă urăşte ca şi cu cel care mă iubeşte.
– Vezi deci – spuse avva Avraam – că trăiesc patimile, doar că sunt înlănţuite de către cei sfinţi.

.

L-a întrebat un frate pe avva Avraam:

– Dacă mi se întâmplă să mânc adesea, ce este?

– Ce vorbeşti, frate? Atât de mult mânci? Te crezi la treieriş?

.

Zicea avva Avraam despre unul din cei de la Sketis că era copist şi nu mânca pâine, la care a venit un frate rugându-l să-i copieze o carte. Dar bătrânul având mintea la cele cereşti, scrise sărind rânduri întregi şi nedespărţind cuvintele. Iar fratele, luând cartea şi dorind să despartă cuvintele, găsi unele sărite. Şi îi spuse bătrânului:

– Avvo, sunt rânduri lipsă.

– Hai, fă-le întâi pe cele scrise, şi vino apoi să le scriu şi pe celelalte.

.

S-a dus avva Avraam la avva Ares. Când s-au aşezat, a venit un frate la bătrân şi i-a spus:

– Spune-mi ce să fac să mă mântuiesc.

– Haide, anul acesta mâncă pâine cu sare, numai seara, şi vino iar, şi mai vorbim.

Şi a plecat făcând astfel. Iar dacă s-a împlinit anul, a venit iar fratele la avva Ares. Şi se întâmpla să fie acolo şi avva Avraam. Şi i-a zis iar bătrânul fratelui:

– Haide, posteşte şi anul acesta tot la două zile.

Când s-a dus fratele, i-a spus avva Avraam avvei Ares:

– De ce le pui tuturor fraţilor jug uşor, iar pe acesta îl încarci cu poveri grele?

– Fraţii, cum vin să întrebe, aşa şi pleacă; acesta însă pentru Dumnezeu vine să audă cuvânt. Căci e truditor şi dacă-i spun ceva, face cu sârg. De aceea şi eu îi spun cuvântul lui Dumnezeu.

.

A spus avva Alonie: de nu-şi va spune întru inima sa omul „eu singur şi Dumnezeu suntem pe lume“ nu va avea odihnă.

.

A mai spus: de nu m-aş fi năruit cu totul n-aş fi putut să mă zidesc.

.

De vrea omul, de dimineaţa până seara ajunge la măsura dumnezeiască.

.

L-a întrebat odată avva Agathon pe avva Alonie:

– Cum să-mi stăpânesc gura să nu spună minciuni?

– Dacă nu minţi o să faci multe păcate.

– Cum aşa?

– Iată că doi oameni au săvârşit ucidere înaintea ta, şi unul s-a ascuns în chilia ta. Şi vine dregătorul şi te întreabă: „în faţa ta s-a petrecut uciderea?“ Dacă nu minţi îl dai pe om morţii. Mai bine lasă-l dinaintea lui Dumnezeu fără lanţuri; căci El le vede pe toate.

.

Sursa: www.pateric.ro

Sinceritate

.

În timpul războiului, viaţa era tare grea şi oamenii sufereau de foame. Dar un om bogat s-a hotărât să-i ajute pe cei sărmani şi a trimis vorbă în tot târgul că, din ziua următoare, el va oferi pâine oricărui copil şi asta nici un ban. A doua zi, încă din zori, mulţi prichindei se strânseseră în faţa casei care locuia omul atât de bun la suflet. Când acesta a apărut cu nişte coşuri mari, plin cu pâine, copiii s-au repezit, îmbrâncindu-se, lovindu-se, căutând fiecare să apuce pâine cât mai mare. Fiecare, cum punea mâna pe câte o pâine, o lua la goană, bucuros că prinsese o bucată mai mare. Era acolo o hărmălaie ...

.
Dar omul a observat că undeva, la marginea curţii, aştepta cuminte o fetiţă. După ce toţi ceilalţi copii şi-au ales ce pâini au vrut şi au plecat cu ele, fetiţa s-a apropiat şi ea de primul coş şi s-a uitat în el. Dar acolo nu mai rămăsese nimic. A căutat şi în cel de-al doilea coş, dar şi acesta era gol. Spre bucuria ei, pe fundul celui de-al treilea coş a găsit o pâinică mică, mică, pe care nici un copil nu o băgase în seamă. Fetiţa a luat-o, a mulţumit frumos pentru pâine şi a plecat spre casă.

.
Toată ziua a stat omul şi s-a gândit la cum se purtase acea fată şi, ca urmare, a dat poruncă la bucătărie să fie coaptă o pâine mică, dar în care să fie puşi 10 gal­beni. Apoi, dis de dimineaţă, a aşezat pâinica deasupra celorlalte pâini şi a ieşit iarăşi cu toate coşurile în curte, unde copiii deja se strânseseră şi aşteptau nerăbdători. Din nou s-au repezit şi s-au luat la harţă. La sfârşit, fetiţa noastră, care aşteptase cuminte, ca şi în ziua precedentă, s-a ales tot cu pâinea cea mai mică, sin­gura rămasă. Şi de această dată, i-a mulţumit frumos omului şi s-a grăbit spre casă, unde mama ei o aştepta. Când s-au aşezat la masă şi femeia a rupt pâinea, ce să vezi?!, galbenii s-au răsturnat pe masă din aluatul proaspăt.

.
- Vai, s-a speriat mama, ce să fie cu aceşti bani? Dacă banii au ajuns din greşeală în pâinea adusă de tine? Poate i-au căzut brutarului, în timp ce frământa aluatul. Ia-i şi du-i imediat înapoi!

.
S-a întors fetiţa la casa omului şi i-a dat acestuia toţi banii; spunându-i cum mama ei i-a găsit în pâinica primită. Privind-o cu drag, omul i-a răspuns:

.
- Banii aceia nu au ajuns întâmplător acolo. După ce am văzut ieri cum ai avut răbdare şi cum te-ai mulţumit chiar şi cu mai puţin, am hotărât să te răsplătesc. Astăzi, am văzut şi cât eşti de cinstită, fiindcă ai fi putut păstra totul, dar tu mi-ai adus banii înapoi. Drept răsplată, în fiecare dimineaţă când vei veni să iei şi tu o pâinica, vei primi şi câte zece galbeni.

.
Doamne, ce bucuroasă a fost fetiţa! Nu ştia cum să-i mulţumească omului pentru atâta bunătate. S-a dus în fuga la mama ei şi i-a dat bănuţii, după care i-a povestit totul, iar mama a povăţuit-o şi de această dată, iar fata i-a urmat sfatul.

.
Aşa se face că, de atunci, în fiecare dimineaţă, când primea galbenii, fata se ducea în mijlocul celorlalţi copii şi împărţea cu ei toţi bănuţii. Ştia că şi ceilalţi au nevoie de milostenie la fel de mult ca şi ea.

.
"Sărăcia sau bogăţia nu pot învinge DRAGOSTEA, dar DRAGOSTEA poate învinge şi sărăcia şi bogăţia." (Sfântul Ioan Gură de Aur)

.

Sf. Ierarh Martir Antim Ivireanul

.

Cel mai învăţat şi talentat mitropolit care a stat vreodată pe scaunul mitropoliei Ţării Româneşti, bărbat de cinste, evlavios şi împodobit cu virtuţile ce se potrivesc cu vrednicia arhierească, Antim Ivireanul a rămas o icoană înconjurată cu evlavie şi cu recunoştinţă pentru tot ce a înfăptuit în ţara şi Biserica Ortodoxă Română, şi împodobită cu nimbul muceniciei. În sufletul lui au prisosit virtuţi alese, un buchet făcut din toate talentele, o simfonie de inspiraţie şi melodii. N-a îngropat nici un talant, ci i-a înmulţit pe toţi, fiind „singurul vlădică de multe ori artist”.

.

Din izvoare sigure se ştie că era de origine georgiană (din Iviria, denumire veche a Georgiei sau Gruziei de azi, din sudul Rusiei). Părinţii săi se numeau Ioan şi Maria, iar el a primit la botez numele de Andrei. Din fragedă tinereţe a căzut rob la turci, pe aceea vreme ţara fiind sub stăpânire otomană. Era înzestrat cu „talente rare” şi „a ridicat la perfecţiune arta tipografică”. Cu privire la data şi locul exact al naşterii sale, nu există date certe, dar se presupune că în robie a învăţat, pe lângă limba sa maternă, greaca veche şi cea nouă, turca, slava veche, poate şi araba, şi mai ales româna, pe care o numea „limba dulce românească”.

.

Un capitol controversat din viata lui o constituie împrejurările în care a scăpat din robie, şi locul unde şi-a însuşit arta tipografică, în care avea să exceleze. Se cunoaşte însă o scrisoare a Patriarhului Dositei al Ierusalimului, cu sediul la Constantinopol, adresată catolicosului Georgiei, scrisoare în care patriarhul se plângea că nu are cine să-i traducă în limba greacă scrisorile ce i le trimite. Astfel, se pare că scopul în care Antim a fost răscumpărat din robie se desluşeşte cu uşurinţă, şi mai ales apare şi ocupaţia lui mai bine de un sfert de veac. Tot la Constantinopol avea să deprindă şi meşteşugul artelor plastice, ca sculptura, pictura, şi mai ales caligrafia şi broderia.

.

Datorită unei recomandări a Patriarhului Dositei către domnitorul-martir Constantin Brâncoveanu, care plănuia înviorarea culturii româneşti, planuri care coincideau şi cu intenţia Patriarhului de difuzare a culturii greceşti în toată lumea ortodoxă. Astfel, Antim ajunge pe meleagurile româneşti având rolul de „supraveghetor al credinţei, de organizator al silinţelor pentru cultură, de sfetnic ascultat în cele religioase”.

.

Se pare că înainte de a ajunge în Ţara Românească, Antim a făcut un popas la Iaşi, unde fusese înfiinţată tipografia grecească la mânăstirea Cetăţuia în 1680. Astfel a ajuns să lucreze în această tipografie, unde ar fi deprins meşteşugul tipăririi şi ar fi putut studia limbile română şi slavonă. Ajuns la Bucureşti prin 1690, Antim şi-a început activitatea la tipografia mitropoliei, sub conducerea episcopului moldovean Mitrofan al Huşilor, refugiat la curtea lui Brâncoveanu. În anul 1691, acesta este numit episcop al Buzăului, astfel că lui Antim îi revine sarcina conducerii tipografiei, care ajunge „Tipografie domnească”. De acum, modestul şi străinul ieromonah Antim avea să se identifice cu aspiraţiile şi năzuinţele ţării sale adoptive, depunând toate eforturile, priceperea şi talentele sale multiple în slujba ridicării Ţării Româneşti pe scara culturii. Sub acest aspect, epoca lui Brâncoveanu arată o interesantă împletire a două influenţe diferite : Una venită din Occidentul catolic, alta venită din Orientul ortodox, anume cea grecească. În acest fel, în artă, epoca aceasta a creat un stil propriu, şi anume stilul brâncovenesc.

.

Începând cu 1691, Antim, printr-o muncă dificilă şi îndelungată, va reuşi să strălucească în privinţa activităţii tipografice, tipărind sau supraveghind tipărirea a 64 de cărţi de diferite mărimi. Rodul muncii proprii îl constituie 38 de volume, restul fiind rodul strădaniilor ucenicilor săi : ipodiaconul Mihail Iştvanovici, Gheorghe Radovici şi ieromonahul Dionisie Floru. După limbă, Antim a tipărit 30 de cărţi în greceşte, 24 în româneşte, una în slavonă, 5 slavo-române, 2 greco-arabe, una greco-română. Antim are 4 lucrări ale lui, la 10 le-a scris predosloviile, pentru 5 a întocmit versurile, la 6 a scris cuvântul de iertăciune de la sfârşit, iar 6 cărţi sunt traduse de el în limba greacă. 6 volume au fost tipărite cu cheltuiala sa, cinci cu blagoslovenia sa, iar 10 au fost date de pomană cititorilor.

.

După cuprins, tipăriturile lui Antim se grupează în cărţi pentru combaterea calvinismului, catolicismului şi întărirea Ortodoxiei, cărţi de slujbă bisericească, cărţi de îndrumare religioasă şi filosofică, şi cărţi populare.

.

După criteriul nevoilor, aceste cărţi au căutat să răspundă cerinţelor lăuntrice ale neamului omenesc şi problemelor externe ale ţării. Strădaniile domnitorului şi ale neobositului mitropolit urmăreau să aducă în cuprinsul graiului şi cugetării româneşti marile valori ale gândirii timpului, îndeosebi pe cele religioase. Prin ele se deschid larg căile traducerilor, înnoirii culturii şi şlefuirii limbii. Prin cărţile româneşti date la lumină, înzestratul ierarh a pus temeliile vechii noastre limbi bisericeşti.

.

Între anii 1694-1701, pentru meritele sale dovedite ca tipograf şi ieromonah, Antim a fost mutat la Snagov, ca egumen, unde a pus bazele unei mari tipografii, cu posibilităţi de imprimare în mai multe limbi. cea mai mare parte a utilajului era construit de el. Aici va iniţia şi o şcoală de imprimerie „care a împământenit pentru totdeauna acest meşteşug la noi”, şi care va rodi 14 cărţi, 7 în limba greacă, 4 româneşti, una slavonă, una greco-română şi una greco-arabă.

.

Din 1701 Antim se strămută la Bucureşti, unde îşi va relua activitatea de tipograf, deşi va continua să fie şi egumen al Snagovului, atestat până la 21 mai 1704. Cauzele care au dus la plecarea lui la Bucureşti, fără să renunţe la egumenat nu ne sunt cunoscute, dar cert este că odată cu plecarea lui Antim de aici va înceta şi funcţionarea tipografiei. În perioada 1701-1705 Antim va duce la tipografia mitropoliei o rodnică activitate tipografică şi artistică, perioadă în care cunoştinţele sale teologice şi culturale s-au desăvârşit. Acum el va scoate de sub tipar 15 cărti : 11 în greacă, apărute sub influenţa curentului grecesc de la curte, 2 româneşti, una slavo-română şi una greco arabă. Activitatea sa strălucită, calităţile sale deosebite de teolog şi învăţat, cât şi demiterea episcopului Ilarion de la Râmnic, toate acestea au dus la alegerea lui Antim ca episcop de Râmnic, fără ca el să fi gândit sau să fi urmărit acest lucru. Astfel, în ziua de 17 martie 1705, Antim a fost hirotonit episcop al Râmnicului, după care s-a mutat la Râmnic, luând cu el şi utilajul tipografic de la Snagov.

.

Ca episcop nu-i va fi uşor, deoarece în eparhia sa propaganda catolică câştigase teren. A trebuit, ca atare, să întărească disciplina în rândurile clerului şi ale mânăstirilor, să ridice nivelul de pregătire al slujitorilor, să desfăşoare o activitate pastorală intensă, atât la centru cât şi în cuprinsul eparhiei., pretutindeni fiind „ostenitoriu Kir Antim, episcopul Râmnicului”, aşa cum arată pisania din pridvorul mânăstirii Cozia, care a fost repictată şi căruia i s-a adăugat un pridvor. Documentele episcopiei vorbesc despre grija întâistătătorului ei pentru mărirea averilor episcopiei, prin cumpărături de pământuri, vii, mori şi păduri, din veniturile cărora se reparau şi se înfrumuseţau cu picturi biserici, iar altele se zideau din temelii. Totodată trebuie să recunoaştem că el a fost cel care a pus, la noi, bazele învăţământului şcolar gratuit în Ţara Românească, prin înfiinţarea a 3 şcoli, numite „şcoli de pomană” în care învăţământul era gratuit.

.

Dar cea mai bogată activitate desfăşurată de Antim la Râmnic a fost tot aceea de tipograf, marele merit al lui fiind acela că va tipări în româneşte cărţile de importanţă capitală pentru slujbele bisericeşti. Motivul îl constituia faptul că Antim a înţeles că tipăriturile în limba greacă erau pe cale de a deveni un pericol pentru limba română, pericol asociat şi cu pericolul prozelitismului catolic.

.

Activitatea sa la Râmnic va fi întreruptă însă, deoarece meritele sale personale, cât şi înaltul prestigiu de care se bucura atât în ţară cât şi în Orientul ortodox, îl vor propulsa pe cea mai înaltă treaptă a ierarhiei bisericeşti, şi anume aceea de mitropolit al Ungrovlahiei.

.

La 21 februarie 1708, după confirmarea alegerii sale în această înaltă demnitate bisericească, a fost strămutat de la Râmnic la Bucureşti, iar a doua zi, în Duminica Ortodoxiei, a fost instalat în scaunul de Mitropolit al Ungrovlahiei. Activitatea şi opera lui ca mitropolit este bogată şi variată şi despre ea s-au scris multe articole şi studii, dar fără să se poată spune că a fost epuizat tot ce putea fi spus în această privinţă. Vom reţine însă esenţa, şi anume înflăcăratul său patriotism şi recunoştinţa păstrată în inimă, atât pentru Ţara Românească, patria sa adoptivă, cât şi pentru ţara sa natală, Iviria, pe care n-a uitat-o până la moarte. Un alt aspect este acela că Antim a continuat să iubească meşteşugul tipografiei, cu toate grijile şi problemele ridicate de conducerea Mitropoliei. Cea mai înaltă expresie a cuvântului rostit, până la acea dată, o constituie opera sa de căpătâi Predicile sau Didahiile, pe care Antim le-a ţinut la unele duminici şi sărbători, în timpul păstoririi sale. Aceasta îl aşează printre cei mai mari oratori bisericeşti ai tuturor timpurilor, cu nimic inferior clasicilor din Apus, şi mai cu seamă îl transformă pe Antim în întemeietorul oratoriei religioase la noi, la români. Predica sa este o predică gândită şi trăită, compusă şi aşezată cu răbdare pe hârtie după regulile omileticii, şi expusă cu convingere, cu alte cuvinte o predică elaborată cu înaltă competenţă.

.

Una din împrejurările în care Antim şi-a dovedit patriotismul a fost aceea în care Patriarhul Hrisant Notara al Ierusalimului ajunsese să aibă sub jurisdicţia sa mânăstirile şi bisericile Ungrovlahiei şi Moldovei, fapt căruia Antim i s-a opus cu toată fermitatea, socotindu-l imixtiune anticanonică. Astfel Antim s-a constituit într-un apărător al independenţei bisericeşti a ţărilor noastre, dar în acelaşi timp şi libertatea ţării, deoarece această problemă avea şi implicaţii politice. Tot dovadă de patriotism au fost şi cele două încercări ale lui Antim de a scutura jugul turcesc, prin colaborarea cu Petru cel Mare în lupta de la Stănileşti, din 1711, şi prin apropierea de austrieci, în 1716. Acest lucru i-au adus arestarea, caterisirea şi condamnarea la deportare pe viaţă la mănăstirea Sfânta Ecaterina de pe Muntele Sinai, toate din pricina fanariotului Nicolae Mavrocordat, pe atunci domn al Ţării Româneşti. In plus, sultanul dăduse porunca de osândire la moarte, astfel că, pe 22 decembrie 1716, soldaţii care îl transportau spre muntele Sinai, l-au omorât, trupul fiindu-i aruncat într-un afluent al râului Mariţa, anume Tunigia, care trece prin Adrianopol. Apele i-au purtat lacrimile şi sângele mucenicesc spre ţărmurile împărăţiei nemuritoare a lui Dumnezeu, afundând în întunericul oprobiului public crime şi făptaşii ei nelegiuţi.

.

Ştirea asasinării Mitropolitului Antim, spune Del Chiaro, a produs în întreaga Valahie o generală îngrozire, deoarece toţi îl credeau surghiunit la Muntele Sinai. Lumina vieţii lui însă nu s-a stins niciodată în conştiinţa neamului pe care el l-a slujit până la sacrificiu.

.

In urma demersurilor patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române în 1964-1965 către patriarhia Ecumenică, la două secole şi jumătate după această îngrozitoare ucidere, s-a obţinut ridicarea caterisirii acestui vrednic mitropolit „în vederea restabilirii pomenirii lui în Biserică”, aşa cum se spune în răspunsul canonic dat de Sinodul din Constantinopol în august 1716.

.

Astăzi putem afirma cu tărie că opera tipărită, ca şi cea rămasă în manuscrise, îl arată ca patriot până la sacrificiul vieţii sale, luptător angajat pentru triumful deplin al limbii române în Biserică şi pentru respectarea autonomiei ei, educator al clerului şi credincioşilor.

.

RUGACIUNILE COPIILOR

.

Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, care ai primit pe copiii ce veneau la Tine, primeste si din buzele mele, ale copilulul Tau, aceasta rugaciune de seara. Acopera-ma cu acoperamantul aripilor Tale, ca in pace sa ma culc si sa dorm. Si ma ridica, la vremea potrivita, spre slavirea Ta, ca Cela ce singur esti bun si de oameni iubitor.

.

.

Inger, ingerasul meu,

Ce mi te-a dat Dumnezeu,

Totdeauna fii cu mine

Si ma invata sa fac bine.

.
Eu sint mic, tu fa-ma mare;

Eu sunt slab, tu fa-ma tare;

In tot locul ma insoteste

Si de rele ma fereste.

.

Doamne, ingerasii Tai

Fie pazitorii mei

Si in zi si in noapte

Pana in ceasul cel de moarte.

Amin.

.

.
Doamne, Doamne, ceresc Tata,

Noi pe Tine Te rugam,

Lumineaza a nostra minte

Lucruri bune sa-nvatam.

Caci Tu esti Stapanul lumii

Si al nostru Tata esti

Si pe toate cele bune

Numai Tu le implinesti!

Amin.

.

.
Doamne, cat este de bine

Cand e mama langa mine;

Doamne, cat este de rau,

Cand nu vad pe tatal meu.

Tata, mama ma iubesc

Si de mine ingrijesc;

Tine-i, Doamne, indurate,

La multi ani cu sanatate;

Fa-le parte tot de bine

Sa aibe grija de mine!

Amin.

.

.
Toti cu inima curata

Tie Doamne-ti multumim;

Tu, cu harul Tau Prea Sfinte

Ne ajuti oameni buni sa fim;

De greseli sa ne ferim,

Tara noastra s-o iubim.

Amin.

.

Sursa: www.resurse-ortodoxe.ro

SIMBOLUL DE CREDINTA (2)

.

80. Cate parti cuprinde Simbolul Credintei?

Simbolul Credintei cuprinde patru parti:

1. Despre Sf. Treime (art. I-VIII)

2. Despre Biserica (art. IX)

3. Despre Sf. Taine (art. X)

4. Despre viata viitoare (art. XI-XII).

.

81. Care este art. 1 din Simbolul Credintei?

Articolul 1 este: «Cred intru unul Dumnezeu, Tatal atottiitorul, Facatorul cerului si al pamantului, vazutelor tuturor si nevazutelor».

.

82. Ce inseamna cuvantul "cred"?

Cuvantul "cred" inseamna - ca primesc si marturisesc ceea ce invata Biserica despre Dumnezeu. El are acelasi sens ca si cuvantul "credinta". Sa vedem ce inseamna "credinta"? Exista o credinta pe care se bazeaza legaturile dintre oameni si exista o credinta care intretine legatura omului cu Dumnezeu. Intre ele e o inrudire, dar si o deosebire. Credinta pe care o are un om in ceea ce-i spune alt om e o incredere, care-si poate gasi intarirea in dovedirea sau aratarea vazuta a lucrului care a fost sustinut de unul si crezut de altul. Credinta in Dumnezeu nu-si poate gasi in viata pamanteasca o astfel de intarire, prin dovedire sau aratare vazuta. Dar are si ea o intarire printr-un fel de aratare tainica, nevazuta, in fata ochilor sufletului. Deci, credinta in Dumnezeu e primirea de catre noi ca adevarate, pe baza de incredere in Dumnezeu si pe baza unei vederi sufletesti, a tuturor adevarurilor pe care le avem prin Descoperirea mai presus de fire, in vederea mantuirii noastre. Sf. Apostol Pavel ne spune despre credinta ca "este adeverirea celor nadajduite, dovedirea lucrurilor celor nevazute" (Evr. 11, 1). Dupa Teodoret al Cirului, credinta crestina este invoirea libera a sufletului, vederea sufleteasca a unui lucru nevazut, statornicia in ceea ce este adevarat, intelegerea celor nevazute, potrivita firii (Teodoret, Despre vindecarea bolilor elinesti, 1,1, Migne, P. G., LXXXHI, col. 814).

.

83. Care sunt roadele credintei?

Acestea sunt:

1. Intelegerea tainelor care depasesc puterile mintii.

2. Ridicarea sufletului pana la Dumnezeu, cu Care unindu-ne, sa ne putem mantui.

.

84. Este vreo legatura intre credinta in lucrurile descoperite si cunoasterea lor?

Sf. Chiril al Alexandriei leaga credinta de cunoasterea lucrurilor credintei prin textul din Ioan: "Si noi am crezut si am cunoscut ca Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu" (Ioan 6, 69). Credinta este inaintea cunoasterii, dupa cuvantul proorocului: "Daca nu credeti nu veti sta in picioare" (Isaia 7,9). Prin dreapta credinta se realizeaza cunoasterea lui Dumnezeu si a adevarului Sau si tot prin credinta ne ridicam "la masura varstei deplinatatii lui Hristos" (Efes. 4, 13) si la starea desavarsita si duhovniceasca (Sf. Chiril al Alexandriei, Comentar la Ioan 4, 4, (6, 70), Migne, P.G., LXXIII, col. 628). La cunoastere se ridica omul inaintat in credinta si viata duhovniceasca inca de aici, de pe pamant, dar desavarsita cunoastere se dobandeste numai in viata viitoare.

.

Sursa: www.patriarhia.ro

File de pateric (18)

.

Avva Ammun nitriotul a venit la avva Antonie şi i-a spus:

– Eu mă ostenesc mai mult decât tine; cum de s-a mărit printre oameni numele tău mai mult ca al meu?

– Fiindcă eu îl iubesc pe Dumnezeu mai mult decât tine.

.

Despre alt avvă Ammun cu acelaşi nume.
Spuneau despre avva Ammun că a trăit două luni dintr-o măsură de orz. Şi a venit la avva Pimen şi i-a spus:

– Dacă merg la chilia vecinului sau vine el la mine pentru vreo trebuinţă, ne sfiim să vorbim unul cu altul, ca nu cumva să se strecoare vorbe străine.

– Bine faci; tinereţii îi foloseşte păzirea.

– Dar bătrânii cum făceau?

– Bătrânii care se desăvârşeau nu aveau nimic străin în gură, ca să vorbească.

– Dacă e nevoie să vorbesc cu vecinul, crezi că e bine să vorbesc din Scripturi sau din cuvintele bătrânilor?

– Dacă nu poţi să taci, mai bine din cuvintele bătrânilor şi nu din Scriptură, căci primejdia nu e mică.

.

A venit un frate de la Sketis la avva Ammun şi i-a spus:

– Mă trimite părintele meu la o slujbă şi mă tem de curvie.

– În orice vreme vine ispita asupra ta, spune „Doamne al puterilor, pentru rugăciunile părintelui meu, scapă-mă!“

Şi într-o zi a închis o fată uşa după el; iar el a strigat cu voce tare, spunând: „Doamne al puterilor, pentru rugăciunile părintelui meu, scapă-mă!“ şi îndată a găsit drumul spre Sketis.

.

Povestea avva Ioan că avva Anub şi Pimen şi ceilalţi fraţi ai lor dintr-o mamă, ajunşi călugări la Sketis, când au venit mazachii şi s-a pustiit Sketis prima oară, au pribegit de acolo şi au mers în locul numit Terenuthis, până să vadă unde se vor sălăşlui. Şi au rămas acolo câteva zile într-un mic templu păgân. I-a spus avva Anub avvei Pimen:

– Fii bun tu şi fraţii tăi să ne tragem sufletul fiecare în parte şi să nu ne întâlnim unii cu alţii săptămâna asta.

– Cum vrei tu.

Şi aşa au şi făcut. În templu era o statuie de piatră pe care avva Anub o lovea cu pietre de dimineaţa când se scula, şi seara îi spunea: iartă-mă. Şi aşa a făcut toată săptămâna. Iar în ziua Sâmbetei s-au întâlnit şi i-a spus avva Pimen avvei Anub:

– Te-am văzut, avvo, în săptămâna aceasta aruncând cu pietre în obrazul statuii, şi cerându-i iertare; aşa face un om credincios?

– Pentru voi am făcut aşa. Când m-aţi văzut aruncând cu pietre în faţa ei, a vorbit sau s-a mâniat?

– Nu, zise avva Pimen.

– Şi când i-am cerut iertare, nu s-a înfuriat zicând: „nu te iert!“?

– Ba nu.

– Şi noi suntem şapte fraţi. Dacă vreţi să rămânem împreună, să fim ca statuia aceea, care nu-şi iese din fire, că o ocărăşte sau că o laudă cineva. Dacă nu vreţi, uite, templul are patru ieşiri, să meargă fiecare unde vrea.

Şi s-au aruncat ei la pământ, spunându-i avvei Anub:

– Cum vrei, frate, vom face, şi vom asculta ce ne spui.

Şi spunea avva Pimen: am rămas împreună toată viaţa noastră, lucrând după cuvântul bătrânului pe care ni-l spusese. El a pus pe unul din noi iconom, şi tot ce ne întindea mâncam, şi era cu neputinţă să zică unul dintre noi „adu-ne nouă altceva“ sau „asta nu vrem să mâncăm“. Şi aşa am petrecut toată vremea în linişte şi pace.
.

A spus avva Anub: de când s-a chemat numele lui Hristos asupra mea nu mi-a mai ieşit minciună din gură.

.

Sursa: www.pateric.ro