Taina Sfintei Impartasanii (a Sfintei Euharistii)

.

Nascut la viata cea noua, viata in Iisus Hristos, intarit in ea prin pecetea darului Sfantului Duh, de acum fiu al Sfintei Biserici, credinciosul se poate invrednici si de primirea celorlalte Sfinte Taine. Asa i se da lui Taina Sfintei impartasanii sau Cuminecaturi, prin care, sub chipul painii si al vinului primeste insusi Trupul si Sangele Mantuitorului Iisus Hristos spre iertarea pacatelor si spre viata de veci. Aceasta Sfanta Taina se mai numeste si Sfanta Euharistie ceea ce inseamna multumire, pentru ca atunci cand a asezat-o, la Cina cea de Taina, Mantuitorul Hristos a multumit Parintelui ceresc inainte de a frange painea si a o da sfintilor apostoli. Dar ea este si o jertfa de multumire catre Dumnezeu adusa de Sfanta Biserica, de credinciosii ei, prin episcop sau preot.

.

Sfanta Impartasanie ii uneste pe credinciosi cu Mantuitorul Iisus Hristos, dar ii uneste si intre ei prin aceeasi credinta si prin dragoste crestineasca; ei sunt una si aceeasi obste crestineasca in fata aceluiasi sfant altar, impartasindu-se de toate darurile dumnezeiesti din unul si aceiasi potir.

.

Sfanta impartasanie nu este numai o Taina, ci si o jertfa reala, nesangeroasa, adusa lui Dumnezeu, Jertfa trupului si a sangelui lui Iisus Hristos. Acelasi Hristos S-a jertfit pe cruce si Se jertfeste in Sfanta Euharistie. Deosebirea este ca jertfa de pe cruce este sangeroasa, pe cand cea din Sfanta Euharistie este nesangeroasa, insa strans unita cu cea de pe cruce pe care o actualizeaza pana la sfarsitul veacurilor.

.

Sfanta Impartasanie este cea mai mare Taina, fiindca prin ea noi nu primim numai harul dumnezeiesc, ci pe insusi izvorul harului, pe Iisus Hristos, impartasindu-ne cu Trupul si Sangele Sau.

.

Mantuitorul Hristos a instituit Taina Sfintei Euharistii sau impartasanii in Joia inaintea mintuitoarelor Sale Patimi, la Cina cea de Taina. Atunci, luand painea si binecuvantand-o, a frant-o si, dand-o ucenicilor Sai, a zis: “Luati, mancati, acesta este Trupul Meu. Si luand paharul si multumind, le-a dat, zicand: Beti dintru acesta toti, ca acesta este Sangele Meu, al Legii celei Noi, care pentru multi se varsa spre iertarea pacatelor” (Matei XXVI, 26-28). Dupa aceea le-a poruncit: “Aceasta sa faceti intru pomenirea Mea” (Luca XXII, 19).

.

Sfanta Taina a impartasaniei se savarseste numai de episcop si preot, in virtutea puterii date lor de Mantuitorul Hristos, prin sfintii apostoli (Luca XXII, 19) si numai in cadrul Sfintei Liturghii; ea este miezul si centrul Sfintei si Dumnezeiestii Liturghii. Darurile ce se aduc spre prefacere in Trupul si Sangele Domnului sunt painea din grau curat si dospita si vinul, tot curat, din struguri. Prefacerea painii si vinului in Trupul si Sangele Domnului, in vremea Sfintei Liturghii, are loc atunci cand preotul sau episcopul, ridicand mainile, fruntea si inima catre cer se roaga fierbinte:

.

“Inca aducem Tie aceasta slujba duhovniceasca si fara de sange, si Te chemam, Te rugam si cu umilinta la Tine cadem : Trimite Duhul Tau cel Sfant peste noi si peste aceste Daruri ce sunt puse inainte si fa, adica, painea aceasta, Cinstit Trupul Hristosului Tau, iar ceea ce este in potirul acesta, Cinstit Sangele Hristosului Tau, prefacandu-le cu Duhul Tau cel Sfant”.

.

In acest timp, la strana se canta “Pe Tine Te laudam”, iar credinciosii ingenuncheaza, caci acum se savarseste prefacerea, iar nu atunci cand se rostesc cuvintele de instituire a Sfintei Taine : “Luati mancati… Beti dintru acesta toti…”. Cum se petrece acest lucru, mintea noastra nu poate pricepe; se face in chip tainic, mai presus de intelegerea noastra.

.

In incercarile lor de a deslusi macar in parte aceasta lucrare intru totul tainica, pana si cei mai mari si mai alesi cugetatori crestini nu au gasit cuvinte potrivite. Dar trebuie sa luam aminte, inainte si mai presus de toate, ca ceea ce se savarseste la Sfanta Liturghie nu este doar o asemanare cu ceea ce s-a facut la Cina cea de Taina, ci Insusi Mantuitorul Iisus Hristos este prezent aici sub chipul painii si al vinului. El, Hristos Domnul, ne-a grait limpede despre aceasta inca inaintea Sfintelor Sale Patimi, zicand : “Cel ce mananca Trupul Meu si bea Sangele Meu are viata vesnica, si Eu il voi invia in ziua cea de apoi” (Ioan VI, 54). Caci “adevarat, adevarat zic voua, daca nu veti manca Trupul Fiului Omului si nu veti bea Sangele Lui, nu veti avea viata in voi” (Ioan VI, 53).

.

La primirea Sfintei Cuminecaturi sunt chemati toti fiii Sfintei Bisenci; ei se pot impartasi cu Trupul si Sangele Domnului, daca mai intai si-au marturisit pacatele si au fost dezlegati de preotul duhovnic. Dupa primirea Sfintei Cuminecaturi se cuvine sa nu mai sarute icoana, sau mana episcopului sau preotului, sa-si pazeasca limba de orice vorba desarta, de blestem, de clevetiri, cinstind astfel Dumnezeiescul Trup si Sange pe care l-au primit.

.

Mari, multe si minunate sunt roadele Sfintei Cuminecaturi pentru viata duhovniceasca a credinciosului crestin. Caci cel ce se impartaseste cu Trupul si Sangele Domnului se uneste tainic cu Domnul si, prin aceasta, isi umple sufletul cu har si cu toate bunurile duhovnicesti pe care le aduce o asemenea unire. Cel ce mananca Trupul Meu si bea Sangele Meu ramane intru Mine si Eu intru El” (Ioan VI, 56), ne graieste Mantuitorul. El isi sporeste viata duhovniceasca : “Cel ce Ma mananca pe Mine va trai prin Mine” (Ioan VI, 57), adauga Hristos Iisus. Si ce-i poate fi mai de folos credinciosului crestin, decat trairea lui cu Hristos si in Hristos.

.

Sfantul Ignatie Teoforul spune ca Sfanta Cuminecatura “este leacul nemuririi”, dandu-ni-se “spre iertarea pacatelor si spre viata de veci”. Ea pastreaza si stransa legatura cu intregul Trup al Sfintei Biserici, in care Mantuitorul Iisus Hristos se afla prezent fara intrerupere.

.

Dat fiind roadele Sfintei Cuminecaturi, Sfanta Biserica porunceste fiilor ei sa se pregateasca si sa se impartaseasca cat mai des cu Trupul si Sangele lui Hristos. indeosebi, in cele patru posturi mari de peste an, in preajma unei calatorii mai indelungate, la caz de suferinta si boala, ca si inainte ca mirii sa se invredniceasca de Sfanta Cununie. Efectele binefacatoare ale Sfintei impartasanii apar numai in sufletele celor care au primit-o cu vrednicie. Celor nepregatiti si nevrednici le aduce osanda de la Dumnezeu (1 Cor. XI, 27-29).

.

Rugaciuni:

.

a) inainte de primirea Sfintei Impartasanii:

Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, slabeste, lasa, milostiveste-Te si-mi iarta mie pacatosului, netrebnicului si nevrednicului robului Tau caderile in pacat, smintelile si greselile mele, toate cate am pacatuit fata de Tine, din tineretile mele pana in ziua si ceasul de acum, fie cu stiinta, fie din nestiinta, cu cuvantul sau fapta, sau cu gandul, sau cu cugetul, cu deprinderile si cu toate simturile mele. Si pentru rugaciunile aceleia ce fara de prihana Te-a nascut pe Tine, ale preacuratei si pururea Fecioarei Maria, Maicii Tale, singura nadejde neinfruntata si ocrotitoarea si izbavitoarea mea, invredniceste-ma fara de osanda sa ma impartasesc cu preacuratele, nemuritoarele, de viata facatoarele si infricosatoarele Tale Taine, spre iertarea pacatelor si spre viata de veci, spre sfintire, spre luminare, spre tarie, spre vindecare si spre sanatatea sufletului si a trupului si spre stergerea si pierderea cu totul a cugetelor, a gandurilor si a deprinderilor mele celor rele si a nalucirilor de noapte ale duhurilor celor viclene si intunecate. Ca a Ta este imparatia si puterea, slava, cinstea si inchinaciunea, impreuna cu Tatal, si cu Duhul Sfant acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

.

b) Dupa primirea Sfintei Impartasanii:

Multumesc Tie, Doamne Dumnezeul nostru, ca nu m-ai lepadat pe mine pacatosul, ci partas a fi Sfintelor Tale Taine m-ai invrednicit. Ci, Stapane, iubitorule de oameni, Care pentru noi ai murit si ai inviat si ai daruit noua aceste infricosatoare si de viata facatoare Taine, spre binefacerea si sfintirea sufletelor si a trupurilor noastre, da sa-mi fie si mie acestea spre tamaduirea sufletului si a trupului, spre izgonirea a tot potrivnicul, spre luminarea ochilor inimii mele, spre intarirea sufletestilor mele puteri, spre credinta neinfruntata, spre dragoste nefatarnica, spre desavarsirea intelepciunii, spre paza poruncilor Tale, spre adaugirea dumnezeiescului Tau har si spre dobandirea imparatiei Tale. Ca intru Sfintenia Ta cu acestea fiind pazit, sa pomenesc harul Tau pururea si sa nu mai viez mie, ci Tie, Stapanului si Binefacatorului nostru. Si asa, iesind dintru aceasta viata intru nadejdea vietii celei vesnice, sa ajung la odihna cea de-a pururea, unde este glasul cel neincetat al laudatorilor si bucuria cea fara de sfarsit a celor ce vad frumusetea cea nespusa a fetei Tale. Ca Tu esti dorirea cea adevarata si veselia cea nespusa a celor ce Te iubesc, Hristoase, Dumnezeul nostru, si pe Tine Te lauda toata faptura in veci. Amin.

.

Trupul Tau cel Sfant, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, sa-mi fie spre viata de veci si Sangele Tau cel scump spre iertarea pacatelor. Si sa-mi fie mie impartasania aceasta spre bucurie, spre sanatate si veselie. Iar la infricosatoarea si a doua venire a Ta, invredniceste-ma pe mine pacatosul ca sa stau de-a dreapta maririi Tale, pentru rugaciunile preacuratei Maicii Tale si ale tuturor sfintilor Tai. Amin.

.

Sursa: www.resurse-ortodoxe.ro

MANASTIRI (7) - Muntele Athos

.
MÂNĂSTIREA STRAVRONIKITA

Stavronichita (crucea lui Nichita) numele l-a luat de la un sculptor de cruci, cuviosul Nichita care a fondat-o pe la 1006. Distrusă de foc, a fost reînoită de către patriarhul Constantinopolului Ieremia în 1520. La 1525, Neagoe-Basarab a zidit aghiazmatarul si paraclisul si îi trimetea si bani pentru întretinere. Serban-Cantacuzino i-a făcut deasemenea înbunătătiri. Biserica sf. Gheorghe a fost zidită de către mitropolitul Grigorie II al Ungro-Vlahiei 1765, care s-a săvârsit aci fiind înmormântat la malul mării, unde a fost odată o cruce de piatră. I-a mai fost închinată si biserica sf. Apostoli din Bucuresti 1765.

.
Icoane:

O icoană a Sf. Nicolae făcătoare de minuni în următoarele împrejurări: Pe la 1545, călugării au iesit la mare să vâneze peste pentru praznic. In loc de peste însă, au scos afară această icoană si au asezat-o pe mal. Din locul unde a fost icoana, a isvorât aghiasmă, care este si astăzi. Istoricul acestei icoane este următoarul: Această sf. icoană, încă din timpul iconoclastilor care cercând sa o taie cu securea; s-a făcut ca o rană în locul acela si a început a curge sânge. Spăimântându-se păgânii au aruncat-o în mare. Unde stând s-a lipit în locul acela o scoică care se vede si astăzi [icoana săvârsind minuni].

.

Sf. moaste are: Mâna sf. Ana, mâna sf. Elefterie si cotul de la mâna sf. Vasile-cel-mare. Ale sf. doctori Cosma si Damian fără de arginti si multe altele. In bibliotecă se găsesc multe manuscrise printre care 57 pe pergament cuprinzând materii bisericesti din sec. XI-XIX-lea si altele.

.

MÂNĂSTIREA XENOFONT

.

Ctitorul acestei M-tiri a fost cuviosul Xenofonte prin sec. X. Acesta fusese un viteaz grec, care si-a săvârsit viata împreună cu cei doi fii ai săi Ioan si Arcadie, în lavra cea mare. Amiralul Simeon Enuncul a reînoit-o. El se făcu călugăr cu trei membrii din suita sa: Eusebiu, Candid si Ilarion. In 1285, fu distrusă de către unionistii Latini, dar a fost refăcută de către domnitorii Tării Românesti. Pe la 1545, a fost reînoită de către boierii Craioveni: Barbu Banu, Danciu Vornicu, Pârvu si Radu.

.

.

Are trei icoane făcătoare de minuni foarte frumoase. Una a Maicii Domnului căreia i se zice si "Povătuitoarea", una a Sf. Gheorghe si alta a Sf. Dimitrie.

.

Sfinte moaste are: o bucată din capul Sf. mucenic Trifon, mâna sf. Marina, a sf. Modest si altele.

.

Biblioteca, pe lângă cărti de valoare, mai are si câteva manuscrise, dintre care 8 pe pergament din sec. XII-XIV-lea cuprinzând lucrari bisericesti si 3 manuscrise pe pergament cuprinzând liturghia Sf. Ioan Hrisostom.

.

MÂNĂSTIREA ESFIGMENU

.

Istoricul acestei sf. M-tiri este următorul: in mai multe nopti cuviosii călugări au fost desteptati de un zgomot cu lovituri de toacă. Egumenul împreună cu ceilalti cuviosi au ascultat în ce parte toacă până au aflat locul. Din acest semn au înteles că îngerul le-a arătat locul cel mai frumos, unde au zidit M-rea. Strângând ei ajutoare au zidit-o pe locul unde le-a descoperit lor îngerul, numind-o "Simone" (a tocat). Asa s-a numit mai bine da 200 ani, când si-a schimbat numele în Esfigmenul (Strâmtoare) după pozitia locului. Ctitorii ei vechi au fost împăratul Teodosie cel Mic, cu sora sa Pulheria si Marcian (445). Mai pe urmă a fost refăcută cu ajutoare de la domnii Tării Românesti. In fata bisericii se văd zugrăvite chipurile patriarhului Constantinopolului Antim si a mitropolitului Veniamin Costache. In vechime M-rea ducea lipsă de apă. Egumenul Grigorie Palama a făcut rugăciuni si postiri cu lacrimi si i s-a descoperit locul unde săpând, a izvorât apă, care curge si astăzi în fata M-rei. Sunt si 9 paraclise dintre care unul pe seama românilor.

.

Odoare scumpe are: o cruce de aur, cu pietre scumpe, trimisă de împărăteasa Ecaterina II-a a Rusiei si o evanghelie trimisă de printul Mihail Pavlov al Rusiei.

.

Sursa: www.sfaturiortodoxe.ro

Cele două grăunţe

.

Într-o zi, un ţăran ieşi pe ogor, la semănat. Un grăunte, rămas pe vârful unui bulgăre de pământ, a început să se laude către altul, aflat adânc sub brazdă:
- Vezi tu, frate, zaci acolo luptându-te cu frigul pământului şi cu bezna, tân­jind după o rază de soare, după lumină şi căldură. Eu, frăţioare, o duc mult mai bine, în timp ce tu te chinui.
Dar, în clipa aceea, o cioară a coborât pe neaşteptate din văzduh şi a înghiţit grăuntele rămas la vedere; în schimb, fratele său de sub brazdă încolţi peste puţin timp şi, din micul grăunte, ieşi din pământ un spic frumos şi trainic. De-abia acum, lumi­na şi căldura soarelui îi făceau cu adevărat bine. Cu vremea, spicul deveni copt şi roadă lui multă.
Astfel, speranţa şi smerenia celui de-al doilea i-au adus adevărata viaţă, în timp ce mândria l-a costat scump pe primul. Greutăţile vieţii nu trebuie să ne sperie şi să ne descurajeze, căci Dumnezeu vede suferinţa şi credinţa noastră şi ne va răsplăti negreşit. Cu speranţă şi rugăciune, putem trece peste orice obstacol al vieţii, însă cei a căror inimă este plină de ei înşişi, în care nu mai este loc şi pentru Dumnezeu, adică pentru iubire, pentru speranţă şi încredere, aceia sfârşesc, asemenea primului grăunte, în ghearele păsării negre - diavolul.

.
"Dumnezeu stă împotriva celor mândri, iar celor smeriţi le dă har." (Sfânta Scriptură)

.

DESPRE SFANTA TRADITIE (3)

.

57. Unde se afla cuprinsa Sf. Traditie?

Desigur, ca forma de transmitere a Revelatiei dumnezeiesti supranaturale, Sfanta Traditie, sau Traditia apostolica, are drept continut intreaga invatatura a Apostolilor, primita de ei prin viu grai de la Hristos insusi in timpul celor trei ani si jumatate de activitate publica a Lui. In cuprinsul Traditiei apostolice intra si o serie de structuri harice ale Bisericii intemeiate de Hristos si care vin de la Hristos prin Sfintii Sai Apostoli: Sfintele Taine, toate ierurgiile si ierarhia bisericeasca sacramentala cu cele trei trepte harice care tin de constitutia teandrica a Bisericii, precum si anumite oranduieli privind viata Bisericii si viata membrilor ei. Cartile Noului Testament contin si constituie Traditia apostolica, dar nu o epuizeaza, caci multe altele a savarsit Hristos, care s-au transmis mai departe numai pe cale orala in Biserica (Matei 28, 20; Ioan 20, 30-31; 31, 25), adica prin cei imbracati cu puterea Duhului Sfant spre a fi iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu (I Cor. 4, 1). Intr-un rastimp de opt veacuri, continutul Sfintei Traditii, adica al Traditiei apostolice, a fost fixat de Biserica in opt izvoare si anume:

1. Simbolurile de credinta (cel zis "apostolic" sau "roman", folosit astazi de Biserica Romano-Catolica si de Bisericile Protestante; simbolul niceo-constantinopolitan alcatuit la sinoadele ecumenice I de la Niceea (325) si II de la Constantinopol (381), singurul folosit in Biserica Ortodoxa si, alternativ cu cel "roman", in Biserica Romano - Catolica, si uneori la protestanti; si cel "atanasian", folosit in Biserica Anglicana);

2. Cele 85 de canoane apostolice;

3. Definitiile dogmatice si canoanele celor 7 sinoade ecumenice si ale celor 9 sinoade particulare (aprobate de sinodul Trulan);

4. Marturisirile de credinta ale martirilor;

5. Definitiile dogmatice impotriva ereziilor;

6. Scrierile Sfintilor Parinti;

7. Cartile de slujba ale Bisericii si

8. Marturiile istorice si arheologice referitoare la credinta crestina apostolica.

.

58. Traditia e schimbatoare sau neschimbatoare?

Aluatul imparatiei lui Dumnezeu e amestecat cu framantatura omeneasca si ce e neschimbator sta la un loc cu ce e schimbator si trecator. Pazind ce trebuie, Biserica ramane de-a pururi aceeasi si viata ei in Duhul nu cunoaste adaugire sau micsorare. Traditia, fiind curentul de viata al Bisericii, sta in stransa legatura cu valorile si nazuintele spre desavarsire ale credinciosilor. Credinta si morala crestina sunt neschimbatoare, ca roade ale Descoperirii dumnezeiesti, iar Biserica a lucrat continuu pentru desavarsirea sufleteasca a credinciosilor, asa cum ne-o dovedeste istoria Bisericii inca de la aparitia crestinismului. Prin urmare, "Traditia", in intelesul crestin, nu inseamna incremenire in forme moarte omenesti, ci numai pastrarea nestricata a adevarului Descoperirii dumnezeiesti, izvor nesecat de desavarsire.

.

59. In ce inteles, anume, se poate vorbi despre progresul Sf. Traditii?

Progresul Sf. Traditii inseamna dezvoltarea si adancirea acesteia. «Progresul pentru fiecare lucru, zice Vincentiu de Lerin, inseamna dezvoltarea acestui lucru din sine insusi. E cazul cu inteligenta, cu stiinta, cu intelepciunea; fiecare din acestea se dezvolta numai in felul propriu. In cazul religiei, dogma se poate dezvolta numai in ea insasi, in acelasi inteles, in aceeasi idee. Religia poate imita felul de dezvoltare al corpurilor, care desi cu inaintarea anilor isi dezvolta functiunile, ele raman, totusi, ceea ce erau... Se poate adauga forma, infatisare, distinctie, totusi firea fiecarui gen ramane aceeasi" (Vincentiu de Lerin, Commonitorium, 23, Migne, P. L., L, col. 667). Prin dezvoltarea si adancirea Traditiei, deci, noi capatam o intelegere din ce in ce mai limpede a invataturilor descoperite de Dumnezeu. Aceste invataturi ajung a fi formulate de Biserica in mod solemn in Sinoadele ecumenice sau prin propovaduire con sfanta a acelorasi adevaruri dumnezeiesti, in "Dogme", care sunt scurte formule de credinta, propovaduite in Biserica spre mantuirea noastra.

.

60. Ce conditie se cere pentru ca un adevar de credinta sa fie formulat in Dogma?

Adevarul de credinta trebuie sa fie cuprins in Descoperirea dumnezeiasca, adica in Sf. Scriptura si in Sf. Traditie.

.

61. Cand Sinoadele ecumenice nu se mai aduna, cum deosebim invatatura adevarata de cea mincinoasa?

De la ultimul Sinod ecumenic (787) pana astazi, oamenii invatati ai Bisericii Ortodoxe au cercetat cu atentie Sf. Scriptura si Sf. Traditie si au scos din ele invataturile trebuitoare si adevarate pe care totdeauna le-au infatisat in opozitie cu cele mincinoase. Aceste invataturi adevarate au fost, apoi, aprobate in cea mai mare parte de Sinoadele Bisericilor Ortodoxe care le-au formulat in "Marturisiri de Credinta", calauze vrednice de toata increderea. In clipele grele ale vietii Bisericii, Sinoadele a toata Ortodoxia sunt crainicii adevarului dumnezeiesc. Cand imprejurari deosebite impiedica adunarea unor astfel de Sinoade, este de ajuns consimtirea tuturor Bisericilor Ortodoxe la primirea unui adevar de credinta, sau de viata, pe temeiul sigur al Sf. Scripturi si al Sf. Traditii.

.

62. Care e datoria noastra principala fata de Sf. Traditie?

Sa pastram cu sfintenie si neatins cuprinsul ei, la fel ca pe acela al Sf. Scripturi, asa cum au facut Parintii din cele mai vechi timpuri. Iata sfatul Sf. Vasile cel Mare in aceasta privinta: «Unele dintre dogmele si propovaduirile pastrate de Biserica le avem din invatatura scrisa, pe altele insa le-am primit din Traditia Apostolilor, transmise in taina. Amandoua aceste categorii au aceeasi autoritate pentru evlavie. Nimeni nu va spune cuvant impotriva acestora, pentru ca nimeni nu cunoaste cat de cat asezamintele bisericesti. Daca am incerca sa inlaturam obiceiurile nescrise, ca neavand mare importanta, nu ne-am da seama ca am pagubi Evanghelia in partile ei principale; mai mult, am restrange propovaduirea la numele ei gol. De pilda, (ca sa pomenesc lucrul cel dintai si foarte obstesc) cine a invatat prin scris ca acei care nadajduiesc in numele Domnului nostru Iisus Hristos sa se insemne cu semnul crucii? Ce scriere ne-a invatat sa ne intoarcem spre Rasarit atunci cand ne rugam? Ce Sfant ne-a lasat in scris cuvintele de chemare a Sf. Duh pentru prefacerea painii Euharistiei si a Paharului binecuvantarii? Nu ne multumim cu cele pe care le mentioneaza Apostolul sau Evanghelia, ci spunem unele lucruri inainte, altele pe urma, ca avand mare putere pentru taina si pe care le luam din invatatura nescrisa. Noi binecuvantam apa Botezului si untdelemnul Ungerii, ba inca si pe cel ce se boteaza. Din ce scrieri? Nu din Traditia tacuta si tainica? Ce cuvant scris ne-a invatat ungerea insasi cu untdelemn? Iar cufundarea omului de trei ori, de unde este? Celelalte cate sunt in legatura cu Botezul, lepadarea de satana si de ingerii lui, din ce scriere sunt? Nu sunt, oare, din aceasta invatatura nepublicata si secreta pe care Parintii nostri au pastrat-o sub tacere, fara iscodire, ca unii care invatasera bine acel lucru: pastrarea in tacere a maretiei sfinte a Tainelor?... La fel Apostolii si Parintii care au stabilit la inceput cele in legatura cu Biserica au pastrat taina lor in ascuns si in tacere demnitatea lor...» (Sf. Vasile cel Mare, Despre Sf. Duh, 27, 66, Migne, P. G., XXXII, col. 188-189). Iar Sf. Ioan Damaschin zice: "In Sf. Scriptura, nu se pomenesc cele intamplate la moartea Sfintei Nascatoare de Dumnezeu Maria. Dar acestea se istorisesc in cea mai veche si adevarata Traditie, care ne spune ca in momentul slavitei ei adormiri, toti Sfintii Apostoli, care colindau lumea in vederea mantuirii, s-au adunat la Ierusalim venind prin vazduh. Aici ei au avut o viziune cu ingeri si au ascultat melodia dumnezeiasca a puterilor ceresti etc." (Sf. Ioan Damaschin, Omilii la Adormirea Fecioarei Maria, 2, 18, Migne, P. G., XCVI, col. 748). Botezarea copiilor mici e o Traditie apostolica (Fer. Augustin, Despre Facere, explicata cuvant cu cuvant, 10,23,39, Migne, P. L., XXXIV, col. 426). Aceste lucruri se stiu prin grija aleasa si evlavia calda cu care le-a pastrat Sf. Traditie si pe care, la randul nostru, se cuvine sa le pazim cu aceeasi grija si evlavie spre a le da mai departe celor ce vor veni dupa noi.

.

63. Care sunt conditiile sau semnele adevaratei Traditii?

Iata cum lamureste Vincentiu de Lerin aceste semne: «In Biserica Universala trebuie mare grija, ca acel lucru sa-l tinem, care a fost crezut pretutindeni, totdeauna, de toti... Lucrul acesta va fi asa, daca urmam universalitatea, vechimea si consensul. Vom urma universalitatea in chipul acesta, anume, daca marturisim ca singura aceasta credinta este adevarata, pe care intreaga Biserica o marturiseste pe pamant. Vom urma vechimea daca nu ne departam deloc de acele intelesuri, pe care se stie ca le-au practicat Sfintii inaintasi si Parintii nostri. Vom urma si consensul, daca, chiar in vechime, tinem definitiile si parerile tuturor sau aproape ale tuturor preotilor si invatatorilor deopotriva» (Vincentiu de Lerin, Commonitorium, 2, Migne, P. L., L, col. 639). Traditia trebuie sa vina de la Apostoli. Asa intelegem vechimea ei. Ea trebuie sa fi fost totdeauna si pretutindeni in Biserica, fara schimbare.

.

Sursa: www.patriarhia.ro

TAINA SFANTULUI MIR

.

Asa cum pruncul nou-nascut are nevoie de hrana pentru a creste si a se intari in cele trupesti, cel nascut prin Taina Sfantului Botez are trebuinta de crestere si intarire duhovniceasca in viata cea noua, viata in Hristos Domnul. Iar aceasta intarire, care vine de la Sfantul Duh, i se da celui botezat prin a doua Taina a Sfintei Biserici, prin Sfantul Mir (Mirungerea).

.

Taina Sfantului Mir (Mirungerea) este instituita de Domnul nostru Iisus Hristos care fagaduieste sfintilor apostoli ca le va trimite Duhul Sfant: “Si iata, Eu trimit peste voi fagaduinta Tatalui Meu ; voi insa, sedeti in cetate pana ce va veti imbraca cu putere de sus” (Luca XXIV, 49 ; vezi si Ioan XIV, 16-17, 26; XV, 13-15; Matei X, 20). In chip mai lamurit, pentru intelegerea noastra, mai vadit si mai stralucit avea sa se arate instituirea acestei Sfinte Taine in ziua Cincizecimii, in ziua Pogorarii Sfantului Duh cu toate darurile Sale.

.

Sfintii apostoli au impartasit Taina Sfantului Mir celor botezati, cum citim in Sfanta Scriptura : “Apostolii din Ierusalim, auzind ca Samaria a primit cuvantul lui Dummezeu, au trimis la ei pe Petru si pe Ioan, care, coborand, s-au rugat pentru ei, ca sa primeasca Duh Sfant, caci nu se pogorase inca peste nici unul dintre ei, ci erau numai botezati in numele Domnului Iisus. Atunci isi puneau mainile peste ei, si ei luau Duh Sfant” (Fapte VIII, 14-17).

.

Aflam asadar ca, inca de la inceput, Taina Sfantului Mir era, ca si in vremea noastra, nedespartita de Taina Sfantului Botez. De asemenea, ca ea se impartasea prin punerea mainilor numai de catre sfintii apostoli asupra celor botezati. Astfel, si in Efes, sfantul apostol Pavel a impartasit Sfanta Taina a Mirului unora pe care i-a botezat cu botezul lui Iisus - Botezul crestin - si care nu avusesera pana atunci decat botezul lui Ioan (Fapte XIX, 1-6).

.

Sfintii apostoli impartaseau Duhul Sfant celor botezati atat prin punerea mainilor (Fapte VIII, 14-16 ; Evrei VI, 2 ; Fapte XIX, 1-6), cat si prin ungerea sau pecetluirea cu Sfantul Mir a celor botezati: “Iar Cel ce ne intareste pe noi impreuna cu voi in Hristos si ne-a uns pe noi este Dumnezeu, Care ne-a si pecetluit si ne-a dat arvuna Duhului in inimile noastre” (2 Cor. I, 21-22 ; Efes. IV, 30) ; “Iar voi ungere aveti de la Cel Sfant si stiti toate… ungerea pe care ati luat-o de la El ramane intru voi si nu aveti trebuinta ca sa va invete cineva” (1 IoanII,-20, 27).

.

Cu trecerea vremii, numarul credinciosilor a sporit, iar sfintii apostoli nu au mai putut ajunge peste tot, ca sa-si puna mainile asupra tuturor. De aceea s-a indatinat savarsirea Tainei Sfantului Mir prin ungere de catre urmasii lor, adica de catre episcopii si preotii Bisericii, cum se face si azi.

.

Despre toate acestea ne incredinteaza si Sfanta Traditie prin marturii din secolele II, III si IV: “Dupa ce am iesit din baia Botezului, ne ungem cu ungere sfanta, dupa ritualul vechi, precum si la preotie se ungeau cu untdelemm din corn. Ungerea ni se face matenal, dar ea poarta roade duhovnicesti, dupa cum si la Botez, afundarea este un act material, dar roadele sunt duhovnicesti, ca suntem curatiti de pacate… Apoi vine punerea mainilor, cu care unindu-se binecuvantarea, se cheama si se coboara Sfantul Duh” (Tertulian). “Voua, dupa ce ati iesit din cristelnita sfintei ape, vi s-a dat ungerea, preinchipuirea aceleia cu care a fost uns Hristos ; iar aceasta este Sfantul Duh” (Sfantul Chiril al Ierusalimului).

.

Partea vazuta a Sfintei Taine a Mirungerii o constituie ungerea in forma de cruce cu Sfantul Mir a partilor mai insemnate ale trupului si a organelor simturilor, cu rostirea, de fiecare data, a cuvintelor: “Pecetea darului Duhului Sfant. Amin”.

.

Sfantul Mir se prepara din untdelemn, vin si 38 diferite aromate si se sfinteste de catre un sobor de episcopi, in Joia Patimilor. Amestecul acestor aromate simbolizeaza bogatia si felurimea darurilor Sfantului Duh de care se impartasesc primitorii acestei Taine.

.

Savarsitorul Tainei Marungerii este episcopul sau preotul. Sfanta Taina a Mirungerii impartaseste primitorilor harul Sfantului Duh, care lumineaza mintea pentru intelegerea si marturisirea adevarului crestin; ea intareste voia pentru propasirea in toate cele bune, dand astfel celor botezati taria de a fi adevarati crestini sau locasuri vrednice ale Sfantului Duh. Darurile acestea sunt vii si lucratoare in sufletul crestinului care ramane in Biserica si participa la viata Bisericii.

.

Sfanta Taina a Mirungerii nu se repeta. Chiar daca se obisnuieste ca cei care s-au lepadat de credinta crestina ori au parasit Sfanta Biserica si vor sa se intoarca din nou la ea, sa fie iarasi unsi, aceasta nu inseamna o repetare a Sfintei Taine, ci numai reintarirea lor in dreapta credinta.

.

“Cel ce ai daruit robului Tau izbavire de pacate prin Sfantul Botez si i-ai dat lui innoirea vietii, insuti, Stapane Doamne, binevoieste sa straluceasca pururea lumina fetii Tale in inima lui; apara pavaza credintei lui nebantuita de vrajmasi, pazeste intr-insul nespurcata si neintinata haina nestricaciunii cu care s-a imbracat, pastrand intr-insul, cu harul Tau, nestricata pecetea cea duhovniceasca ; si fii milostiv acestuia si noua, dupa multimea indurarilor Tale. Ca s-a binecuvantat si s-a preaslavit preacinstitul si de mare cuviinta numele Tau, al Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin”. (Din randuiala Tainei Sfantului Botez)

.

Sursa: www.resurse-ortodoxe.ro

File de pateric (15)

.

L-a întrebat un frate pe avva Ammona spunându-i: zi-mi un cuvânt. Iar el i-a spus: mergi, şi gândeşte aşa cum gândesc răufăcătorii din închisoare. Căci ei tot întreabă unde este stăpânul şi când vine, şi plâng din pricina aşteptării. La fel şi călugărul trebuie să ia aminte mereu şi să îşi mustre sufletul zicând: vai mie! cum voi sta la judecata lui Hristos şi cum mă voi dezvinovăţi? şi dacă te vei îngriji de asta mereu poţi să te mântuieşti.

.

Spuneau despre avva Ammona că a omorât şi viperă: a mers în pustie să ia apă dintr-un lac, şi văzând vipera, se puse cu faţa la pământ, zicând: Doamne, acum ori eu mor, ori el. Şi îndată vipera a murit, cu puterea lui Hristos.

.

A zis avva Ammona: am petrecut paisprezece ani la Sketis rugându-mă lui Dumnezeu noapte şi zi să-mi dea putere să birui mânia.

.

Povestea unul din părinţi că era un bătrân iubitor de osteneli la Chilii care ducea o rogojină, şi a venit la avva Ammona. Bătrânul l-a văzut purtând rogojina şi i-a zis: asta nu-ţi e de nici un folos. Iar bătrânul l-a întrebat: mă bântuie trei gânduri: să rătăcesc în pustie sau să plec în străinătate unde nu mă cunoaşte nimeni, sau să mă închid în chilie şi să nu întâlnesc pe nimeni, mâncând tot la două zile. Îi spuse avva Ammona: nu fă nici una din cele trei, ci aşază-te în chilia ta, mâncă puţin dar zilnic, şi aibi pururea gândul vameşului în inimă, că aşa te vei putea mântui.

.

Li s-a întâmplat turburare fraţilor în locul lor şi voind să-l lase, s-au dus la avva Ammona. Bătrânul era în luntre, şi văzându-i pe mal, călătorind, le spuse năierilor: lăsaţi-mă jos. Şi chemându-i pe fraţi le spuse: eu sunt Ammona la care aţi venit. Şi le îmbărbătă inimile, trimiţându-i de unde veniseră. Căci nu era vorba de vătămare sufletească, ci doar turburare omenească.

.

A mers odată avva Ammona să treacă Râul şi găsind bacul gata, s-a aşezat. Atunci a venit altă luntre în acel loc şi i-a luat pe oamenii de pe bac şi i-au spus şi lui: hai şi tu, avvo, treci cu noi. El răspunse: eu nu trec decât cu bacul obştesc. Avea la el fuior şi s-a aşezat să împletească funie, pe care apoi o desfăcea, până s-a urnit bacul, şi aşa a trecut. Atunci au făcut metanie fraţii, zicând: de ce ai făcut aşa? – Ca nu cumva grăbindu-mă mereu să se împrăştie gândul. Dar şi ca pildă, ca să umblăm cu rânduială pe calea lui Dumnezeu.

.

A plecat odată avva Ammona să-l vadă pe avva Antonie şi a pierdut drumul, şi s-a aşezat, culcându-se puţin. Şi s-a ridicat din somn, rugându-se lui Dumnezeu: mă rog ţie Doamne, Dumnezeul meu, nu pierde făptura mâinilor tale. Şi i s-a arătat ca o mână din văzduhuri arătându-i calea, până a ajuns în faţa peşterii avvei Antonie.

.

Despre avva Ammona a proorocit avva Antonie zicând: vei înainta în teama lui Dumnezeu. Şi l-a petrecut din chilie şi i-a arătat o piatră, spunându-i: înjur-o şi bate-o. Şi aşa a făcut. Iar avva Antonie l-a întrebat: N-a zis nimica piatra?

– Nu.

– Aşa vei ajunge şi tu cu vremea.

Şi aşa a şi fost, că a înaintat atâta avva Ammona, încât de multă bunătate să nu vadă răutatea.

.

Se spunea despre el că au venit unii ca el să-i judece, dar bătrânul făcea pe nebunul. O femeie s-a apropiat de el şi a zis: bătrânul acesta e nebun. Iar el auzind-o zise: câte osteneli n-am îndurat eu în pustietăţi, ca să dobândesc nebunia aceasta, şi s-o pierd din pricina ta astăzi!

.

A mers odată avva Ammona într-un loc să mânce, şi era acolo unul cu faimă proastă. Şi s-a întâmplat să vină o femeie să intre în chilia fratelui cel cu nume rău. Aflând cei care locuiau în locul acela, s-au tulburat şi s-au adunat ca să-l gonească din chilie. Şi aflând că este vlădica Ammona acolo, au venit chemându-l să fie cu ei. Şi când a prins fratele de veste, s-a ascuns într-un chiup mare luând femeia cu el. Şi până să vină mulţimea, a văzut avva Ammona ce se întâmplase dar pentru Dumnezeu a ascuns fapta. Şi a intrat aşezându-se pe chiup, poruncindu-le să caute prin chilie. Dar cum ei căutară fără s-o găsească pe femeie, le-a spus avva Ammona: ce e? Dumnezeu să vă ierte. Şi a făcut o rugăciune, poruncindu-le să iasă. Apoi l-a luat pe frate de mână, zicându-i: ia aminte la tine, frate! Apoi a plecat.

.

A fost întrebat avva Ammona ce este calea cea strâmtă şi îngustă, şi a zis: calea strâmtă şi îngustă înseamnă a-ţi struni gândurile, şi a-ţi nimici voia ta, de dragul lui Dumnezeu. Asta înseamnă „iată noi am lăsat toate şi ţi-am urmat ţie“ (Matei, XIX, 27).

.

Sursa: www.pateric.ro

Casa Domnului

.

Într-o seară de iarnă, o tânără familie stătea în jurul mesei. Tatăl era trist şi apăsat de griji, iar mama plângea, ţinându-şi faţa în palme. Fetiţa lor cea mică, mirată de această situaţie, se apropie încet şi întrebă:
- Mamă, de ce plângi?
- Fata mea, sunt zile grele, nu mai avem bani şi pentru a putea trăi am vândut şi casa aceasta frumoasă. Mâine va trebui să ne mutăm într-o casă mult mai mică. De aceea plâng, fiindcă ne este greu să plecăm din acest loc minunat, unde am trăit în linişte atâţia ani, şi să ne mutăm într-o casă sărăcăcioasă şi ca vai de ea…
- Dar, mamă, nu locuieşte Dumnezeu şi în casa aceea săracă în care ne vom muta?
Miraţi de credinţa copilei şi de adevărul spus de aceasta, părinţii au înţeles că, în viaţă, greutăţile şi necazurile de orice fel încolţesc sufletului omului, dar credinţa şi speranţa nu trebuie niciodată uitate, fiindcă doar cu ele în suflet drumul spinos al vieţii e străbătut mai uşor.

.
"Precum meşterul aruncă aurul în topitorie şi-l lasă a se cerne şi a se curăţa prin foc până ce străluceşte, tot aşa şi Dumnezeu lasă sufletele omeneşti să fie cercetate de necazuri, până ce se curăţă şi se lămuresc.”

.
„De aceea, o astfel de cercetare a lui Dumnezeu este o mare binefacere pentru suflet.” (Sfântul Ioan Gură de Aur)

.

DESPRE SFANTA TRADITIE (2)

.

53. Ce legatura este intre Sf. Scriptura si Sf. Traditie?

Sf. Scriptura e rodul lucrarii Sfantului Duh, crescut in pomul Traditiei. Sf. Scriptura e punerea in scris numai a unei parti din toata invatatura data de Mantuitorul prin viu grai, adica din Traditie. Astfel, intre ele e o legatura atat de stransa, incat cu greu s-ar putea face o deosebire intre cuprinsul uneia si al celeilalte. Marturiile lor se sprijina unele pe altele si amandoua alcatuiesc comoara unuia si aceluiasi asezamant dumnezeiesc si omenesc: Biserica. Sf. Traditie intregeste Sf. Scriptura prin talcuirea adevarata. Numai talcuirea data de Sf. Traditie este adevarata, adica profetica si apostolica si primita de Biserica, pentru textul Sf. Scripturi. In al doilea rand, trebuie sa ne servim de Traditie, pentru ca nu toate pot fi luate din Dumnezeiasca Scriptura. Sf. Apostoli ne-au transmis invatatura Mantuitorului atat pe calea Sfintei Scripturi, cat si pe calea Traditiei Apostolice (Sf. Epifaniu, Panarion, Contra Evreilor, 61, 6, Migne, P. G., XLI, col. 1047; Sf. Ioan Gura de Aur, Omilia la Scrisoarea II-a catre Tesaloniceni, 4, n.2, Migne, P. G., LXII, col. 488). Cuvintele Sf. Apostol Pavel: "Asadar, fratilor, stati neclintiti si tineti predaniile pe care le-ati invatat fie prin cuvant, fie prin epistola noastra" (II Tes. 2, 15), Sf. Ioan Gura de Aur le talcuieste astfel: «De aci e limpede ca (Apostolul) nu le-a dat toate in scris, ci multe pe cale nescrisa. Si cele scrise si cele nescrise sunt deopotriva vrednice de credinta, incat socotim Traditia Bisericii vrednica de crezare. E traditia, nu cerceta mai mult».

.

54. Sf. Traditie apartine credinciosului in parte, sau Bisericii intregi?

Ca viata in Duhul Sfant, Sf. Traditie apartine intregii Biserici. Credinciosul si-o insuseste in masura in care vietuieste in Biserica si participa la viata Bisericii prin lucrarea Duhului Sfant. Asa ne-o spune Sf. Scriptura, asa ne-o spun si Sf. Parinti. Sf. Apostol Pavel declara: "Au nu stiti ca sunteti templu al lui Dumnezeu si ca Duhul lui Dumnezeu locuieste in voi? Daca va strica cineva templul lui Dumnezeu, pe acela il va strica Dumnezeu, pentru ca Sfant este templul lui Dumnezeu, care sunteti voi" (I Cor. 3, 16-17). Cine strica templul, adica Biserica lui Dumnezeu, acela nu se afla in Sf. Traditie. Sf. Irineu, la randu-i, ne invata: «Duhul este chezasia nestricaciunii, intarirea credintei noastre, scara de inaltare la Dumnezeu. Unde este Biserica, acolo e si Duhul lui Dumnezeu. Unde e Duhul lui Dumnezeu, acolo e si Biserica si plinatatea harului. Iar Duhul este adevarul» (Sf. Irineu, Contra ereziilor, 3, 24, 1, Migne, P. G., VII, col.). Ereticii nefiind in Traditie nu sunt nici in Biserica, si, dimpotriva, nefiind in Biserica, nu sunt nici in Traditie; ei nu traiesc in comuniunea de viata a Duhului lui Dumnezeu si nu sunt in Hristos.

.

55. Ce legatura este intre Biserica si Sf. Traditie?

Biserica pastreaza Traditia, iar Traditia uneste si intareste Biserica. Dupa moartea ultimului Apostol, viata in Duhul nu s-a imputinat, caci Mantuitorul fagaduieste Apostolilor si urmasilor acestora ca va fi cu ei pana la sfarsitul veacurilor si Duhul Sfant ii va ajuta sa inteleaga tot adevarul si sa-l apere nestirbit (Ioan 16, 13). De aceea Sf. Traditie s-a numit si tinerea de minte vie a Bisericii. Traditia fiind viata Bisericii, Biserica e spatiul Traditiei.

.

56. Care e rolul Bisericii fata de Descoperirea dumnezeiasca si deci si fata de Sf. Traditie?

Biserica e pazitoarea, talcuitoarea si propovaduitoarea fara gres a Descoperirii dumnezeiesti si, prin aceasta, si a Traditiei. Ea pastreaza si sustine unitatea si identitatea credintei. Sf. Irineu ne da amanunte pretioase in aceasta privinta: «Biserica, zice el, dupa ce a primit, cum am spus, aceasta propovaduire si aceasta credinta, macar ca e raspandita in toata lumea, le pastreaza cu grija, ca si cum ar locui intr-o singura casa. De asemenea ea crede Apostolilor si Ucenicilor acestora, ca si cum ar avea un singur suflet si aceeasi inima. Ea predica acestea in armonie cu Apostolii, invata si transmite ca si cum ar avea o singura gura. Desi in lume limbile sunt deosebite, puterea Traditiei e una si aceeasi. Dupa cum soarele, zidirea lui Dumnezeu, e unul si acelasi in toata lumea, tot asa si propovaduirea adevarului se arata pretutindeni si lumineaza pe toti oamenii care vor sa vina la cunostinta adevarului. Nici cel tare in cuvant dintre intaistatatorii Bisericilor nu va spune altceva, decat aceste invataturi, caci nimeni nu este mai presus de invatatorul sau (Matei 10, 24; Luca 6, 40), nici cel slab in cuvant nu va imputina Traditia. Credinta fiind una si aceeasi, nici cel care e in stare sa vorbeasca mult despre ea nu o sporeste, nici cel ce vorbeste mai putin nu o imputineaza» (Sf. Irineu, op. cit., 1, 10, 2, Migne, P. G."VII, col. 552 3 - Invatatura de credinta crestina ortodoxa). Biserica sta pe Traditia Apostolilor si o marturiseste ca aflandu-se pretutindeni, in viata, si lucrarea ei. Prin episcopii asezati de catre Apostoli si urmasii acestora, Traditia se infatiseaza ca universala si neintrerupta (Idem, op. cat., 3, 1, Migne, P. G., VII, col. 848). Clement Romanul, care a cunoscut personal pe Sf. Apostoli Petru si Pavel, "avea Traditia in fata ochilor" (Idem, op. cit., 3, 3, 3, Migne, P. G., VII, col. 849). Cu ocazia neintelegerilor din Biserica de la Corint, el a innoit credinta si Traditia pe care le primise de curand de la Apostoli (Idem, op. cit; loc. cit.). Sf. Policarp e un exemplu viu al Traditiei pe care a primit-o de la Apostoli, care l-au facut episcop in Smirna, si care a avut legaturi cu multi dintre cei care au vazut pe Hristos. El a propovaduit totdeauna lucrurile pe care le-a invatat de la Apostoli (Idem, op. cit, 3, 3, 4. Migne, P. G., VII, col. 851). Biserica are un tezaur bogat, in care Apostolii au adunat toate cele ale adevarului si din care oricine poate sa-si ia bautura vietii.

.

Sursa: www.patriarhia.ro

TAINA SFANTULUI BOTEZ

.

Sfantul Botez este intaia dintre Tainele Sfintei Biserici; este usa prin care se intra in Sfanta Biserica. Si numai ajungand membri ai Bisericii lui Hristos ne putem invrednici si de primirea celorlalte Sfinte Taine.

.
Taina Sfantulul Botez a fost asezata de Mantuitorul Iisus Hristos prin cuvintele: “Mergand, invatati toate neamurile, botezandu-le in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh” (Matei XXVIII, 19). Acestea le-a grait dupa invierea Sa din morti. Dar Taina Sfantului Botez nu este numai usa prin care se intra in Sfanta Biserica a lui Hristos, ci si pentru castigarea imparatiei lui Dumnezeu, asa cum ne incredinteaza insusi Mantuitorul, zicand : “De nu se va naste cineva din apa si din Duh, nu va putea sa intre in imparatia lui Dumnezeu.” (Ioan III, 5).

.

Si inaintemergatorul Mantuitorului Hristos, sfantul Ioan, a botezat la Iordan. Dar botezul lui nu era Taina, ci inchipuia doar curatirea de pacate prin credinta si pocainta; el era mai mult un indemn la pocainta, un semn vazut si pregatitor spre cele ce aveau sa vina, cum marturiseste chiar sfantul Ioan Botezatorul: “Eu unul va botez cu apa spre pocainta, dar Cel ce vine dupa mine este mai puternic decat mine; Lui nu sunt vrednic sa-I duc incaltamintea. Acesta va va boteza cu Duh Sfant si cu foc” (Matei III, 11). Mai tarziu, si sfantul apostol Pavel, intalnind in calea sa pe unii care primisera botezul lui Ioan, i-a intrebat: “Primit-ati voi Duhul Sfant cand ati crezut? Iar ei au zis catre el: Dar nici n-am auzit, daca este Duh Sfant. Si el a zis : Deci in ce v-ati botezat ? Ei au zis: In botezul lui Ioan. Iar Pavel a zis: Ioan a botezat cu botezul pocaintei, spunand poporului sa creada in Cel ce avea sa vina dupa el, adica in Iisus Hristos. Si auzind ei, s-au botezat in numele Domnului Iisus” (Fapte XIX, 1-5), adica au primit Botezul crestin.

.

Sfantul Botez instituit de Mantuitorul Iisus Hristos nu este doar un semn pregatitor pentru cele ce ar fi sa vina, ci este o Sfanta Taina a Bisericii lui Hristos. Partea vazuta a Tainei Sfantului Botez consta din afundarea de trei ori in apa sfintita a celui ce se boteaza si in rostirea cuvintelor : “Boteaza-se robul lui Dumnezeu (N) In numele Tatalui, amin, si al Fiului, amin, si al Sfantului Duh, amin; acum si pururea si in vecii vecilor, amin”.

.

Sfanta noastra Biserica face Botezul prin afundare, nu prin turnare sau prin stropire, pentru ca chiar cuvantul botez are insemnarea de “a afunda”, “a cufunda”. Sub forma de turnare sau prin stropire se savarseste doar in imprejurari cu totul deosebite, cand, de pilda, cineva este greu bolnav sau cand nu se afla la indemana apa din destul.

.

Apa care se foloseste la Taina Sfantului Botez trebuie sa fie naturala, curata, cu nimic amestecata.

.

Efectele primirii Tainei Sfantului Botez sunt: iertarea pacatului stramosesc si a tuturor pacatelor savarsite inainte de Botez in situatia celor ce se boteaza mai tarziu; renasterea, sau nasterea la o viata noua duhovniceasca, viata de curatie si sfintenie; de asemenea, primirea in sanul Sfintei Biserici, adica numararea celui botezat intre fiii ei, putandu-se impartasi de toate celelalte Sfinte Taine si de bunurile sufletesti pe care Sfanta Biserica le daruieste membrilor ei (cum s-a mai aratat). De aici si denumirile date Tainei Sfantului Botez: “baie”, “izvor sfant”, “luminare”, “renastere”, “nastere din nou”, “sfintire”, “pecetea lui Hristos”, “baia vietii”, “baia renasterii”, “baia pocaintei”.

.

Botezul sterge si vina si pedeapsa pentru pacate, dar el nu nimiceste si urmarile pacatului stramosesc, cum sunt: slabirea vointei si inclinarea spre rau, pofta inimii, suferintele, bolile si moartea.

.

Savarsitorii Tainei Sfantului Botez sunt episcopii si preotii, caci lor le-a incredintat Mantuitorul Iisus Hristos puterea de a savarsi Sfintele Taine. Numai in caz de nevoie poate boteza si diaconul, iar in cazuri cu totul deosebite poate face acest lucru si un simplu credincios, avand insa grija sa rosteasca cuvintele care arata ca lucrarea se face in numele Sfintei Treimi. In acest caz, daca cel botezat traieste, trebuie chemat preotul pentru citirea rugaciunilor din randuiala Botezului si administrarea Tainei Mirungerii si impartasaniei.

.

Daca sunt unii crestini din afara Bisericii Ortodoxe care spun ca nu trebuie sa botezam pe prunci, pentru ca ei nu au pacate si, mai ales, pentru ca nu pot sa marturiseasca credinta lor, noi ramanem la practica noastra, veche cat Biserica, de a boteza pe prunci, practica intemeiata si pe Sfanta Scriptura si pe Sfanta Traditie si pe ratiune. Aceasta, pentru ca Taina Sfantului Botez este absolut necesara pentru mantuire, de la care nu pot fi exclusi nici copiii. Primitorii Tainei Sfantului Botez sunt toti cei nebotezati, de orice varsta ar fi ei, toti fiind intinati de pacatul stramosesc (Fapte XVI, 14-15; XVI, 33; 1 Cor. I, 16, 14-15 ; XVI, 23). Necesitatea Botezului pentru toti este aratata de Mantuitorul prin cuvintele: “Adevarat zic, de nu se va naste cineva din apa si din Duh, nu va putea sa intre in imparatia lui Dumnezeu” (Ioan III, 5). Chiar din timpul sfintilor apostoli se savarsea botezul copiilor: Lidia si casa ei (Fapte XVI, 15); temnicerul si casa lui (Fapte XVI, 33) ; Crispus si casa lui (Fapte XVIII, 8); Stefanas si casa lui (1 Cor.I, 76).

.

Sfanta Taina a Botezului este savarsita de preoti, care au primit harul sfintitor al preotiei. Este socotita sarbatoare mare pentru orice familie de crestin ziua in care copiii nou-nascuti primesc Taina Sfantului Botez si intra prin ea in randul credinciosilor crestini. Potrivit randuielilor sale, Biserica noastra boteaza pe prunci, curand dupa nasterea lor. Asa a facut ea de la inceput.

.

Daca botezul ne curateste in primul rand de pacatul stramosesc, oare trebuie sa uitam ca si copiii se nasc cu acest pacat ? Stim ce spune psalmisitul: “Intru faradelegi m-am zamislit si in pacate m-a nascut maica mea” (Ps. L, 6). Stim ce spune si sfantul apostol Pavel : “De aceea, precum printr-un om a intrat pacatul in lume si prin pacat moartea, asa moartea a trecut la toti oamenii, prin acela in care toti au pacatuit” (Rom. V, 12). Acest lucru cunoscandu-l, ca toti ne nastem cu pacatul stramosesc, avem noi siguranta ca un prunc va trai pana la varsta cand poate sa cunoasca si sa marturiseasca credinta in Hristos, pentru ca atunci sa-l botezam? Putem noi sa riscam ca el sa moara nebotezat, sub osanda pacatului stramosesc? Iar daca ne referim la vremurile stravechi, la Traditia Bisericii, vedem ca de atunci, din secolele I, II si III se practica botezul copiilor. Sfintii parinti arata in scrierile lor ca Biserica a primit de la apostoli obisnuinta de a administra botezul si pruncilor.

.

In ceea ce priveste faptul ca pruncii nu pot sa-si marturiseasca credinta crestina, Biserica are ca garant pe nasii care-i primesc la botez, care marturisesc pentru acestia credinta crestina rostind Crezul si care isi iau indatorirea ca finii lor sa fie crescuti de ei in credinta Bisericii.

.

De altfel, noi cunoastem tot din Sfintele Scripturi atatea cazuri cand pentru credinta cuiva Dumnezeu S-a indurat de cel pentru care acesta se ruga. Sa ne amintim ca Mantuitorul a vindecat pe sluga sutasului din Capernaum pentru credinta stapanului sau; a vindecat pe fiica femeii canaanence pentru credinta mamei sale, si a inviat pe fiica lui Iair pentru credinta tatalui sau, si pe fiul vaduvei din Nain pentru credinta mamei sale. Si atunci sa nu credem noi ca botezul poate fi savarsit pruncilor pe temeiul credintei nasilor lor?

.

Ca sa faca marturisirea de credinta, nasului i se cere sa fie bun credincios, sa fie mai in varsta; de asemenea, sa fie de acelasi sex cu pruncul care se boteaza. Parintii pruncului nu pot fi nasi. Este bine ca pentru fiecare nou botezat sa fie numai un nas. Nasul are indatorirea sa ingrijeasca de viata sufleteasca a finului sau, invatandu-l, la vremea cuvenita, adevarurile dreptei noastre credinte spre a face din el un bun credincios, madular sanatos al Sfintei Biserici. Dar si finul este dator cu ascultare si cu respect fata de nas, in aceeasi masura cum ii asculta pe parintii sai trupesti.

.

Exista un Botez al muceniciei sau al sangelui (Matei X, 32 ; XVI, 25), cunoscut in cele dintai veacuri crestine, intelegand prin el moartea martirica, in persecutii, pentru Mantuitorul Iisus Hristos. Sfintii parinti il socotesc asemenea Botezului din apa si din Duh, uneori chiar mai de pret decat acesta (sfantul Grigorie Teologul). Mai cunoastem si Botezul dorintei care consta in dorinta arzatoare a cuiva de a ajunge membru al Sfintei Biserici, ducand o viata de pocainta si in virtute. Daca dintr-o pricina oarecare fara voia lui nu ajunge sa primeasca botezul prin apa si prin Duh, el e socotit botezat cu Botezul dorintei.

.

Taina Sfantului Botez nu se repeta. Caci “este un Domn, o credinta, un botez” (Efes. IV, 5)… “Marturisesc un botez spre iertarea pacatelor”, rosteste cel ce primeste Sfanta Taina a Botezului (Art. 10 din Simbolul Credintei). Intr-adevar, dupa cum cineva nu se naste trupeste decat o singura data, tot asemenea nasterea sufleteasca nu poate fi decat una singura. Numai daca a fost gasit un prunc si nu se stie sigur de a fost sau nu botezat, atunci acesta este botezat conditionat, daca n-a fost botezat. Deci nici aici nu se savarseste un al doilea botez.

.

Sursa: www.resurse-ortodoxe.ro

Omul ipocrit

.

După ce a muncit câteva ceasuri pe câmp, un ţăran s-a aşezat la umbra unui pom să se odihnească. Deodată, lângă el a venit în zbor o raţă sălbatică şi s-a oprit chiar alături, să ciugulească boabele căzute pe ogor.
Uşor, ţăranul şi-a scos căciula şi - zdup! - a prins pasărea.
- Ce noroc pe capul meu, şi-a zis. O să fac un foc de vreascuri şi o să prăjesc raţa asta. Să vezi ce bună o să fie!
Dar în timp ce încerca să scoată pasărea de sub căciulă, aceasta se strecură repede pe lângă mâna omului şi, ridicându-se imediat în zbor, dusă a fost. Privind cu necaz după ea, ţăranul a mai zis:
- O, ce suflet bun am! Sper ca Dumnezeu să vadă cum m-am îndurat de pasărea aceasta, dându-i drumul, şi să mă răsplătească pentru binele pe care l-am făcut!
Oare ce răsplată ar fi meritat un asemenea om? Cel ce încearcă să ascundă un păcat cu alt păcat, o minciună cu altă minciună, un rău cu alt rău, acela singur se păcăleşte. Aşa cum întunericul se alungă doar cu lumină, tot astfel răul nu poate fi alungat decât cu bine (sau: ...tot astfel pacatul nu poate fi indreptat decat cu sinceritate si cu smerenie).

.
"Păcatul este nedreptate. Cine păcătuieşte fie se nedreptăţeşte pe sine, fie nedreptăţeşte pe altul." ( Sfântul Ioan Gură de Aur )

.

File de pateric (14)

.

S-a îmbolnăvit odată avva Agathon şi altul dintre bătrâni. Şi cum zăceau ei în chilie, citea fratele din cartea Facerii şi a ajuns la capul unde zice Iacóv, „Iosif nu este, Simeon nu este, şi pe Veniamin vreţi să mi-l luaţi; şi veţi pogorî bătrâneţele mele cu durere în împărăţia morţilor“ (Facere 42, 36 şi 38). Răspunzând bătrânul a zis: nu-ţi ajung ceilalţi zece, avva Iacóv? Şi spuse avva Agathon: încetează, bătrâne. Cui îi dă Dumnezeu dreptate, pe acela cine-l va osândi?

.

A spus avva Agathon: să-mi fie cineva oricât de drag, dacă ştiu că mă trage în păcat, mă despart de el.

.

A mai spus: omul trebuie să ia seama în toată vremea cu ce măsuri măsoară (kriterion, criteriu) Dumnezeu.

.

A spus avva Iosif, odată când vorbeau fraţii despre milostenie: "ştim oare noi ce este milostenia?", şi a spus despre avva Agathon că avea un cuţitaş. Un frate i l-a lăudat venind la el, şi nu l-a lăsat să plece fără să ia cuţitaşul.

.

Mai spunea avva Agathon: dacă mi-ar fi cu putinţă să găsesc un lepros, să-i dau trupul meu şi să-l iau pe al lui, aş fi mulţumit. Aceasta este milostenia desăvârşită.

.

Mai spuneau despre el, că au mers odată să cumpere câte unele la oraş, şi a găsit un străin zăcând în piaţă, bolnav, neavând îngrijitor. Şi a rămas cu el bătrânul închiriind o chilie şi cu munca mâinilor sale plătea chiria şi cu ce rămânea, cele trebuincioase bolnavului. Şi rămase patru luni, până s-a însănătoşit bolnavul. Şi aşa a plecat bătrânul la chilia sa cu pace.

.

Spunea avva Daniel: înainte să meargă avva Arsenie la părinţii mei, ei locuiau cu avva Agathon. Că îl iubea avva Agathon pe avva Alexandru, căci era nevoitor şi cu luare-aminte. S-a întâmplat ca toţi ucenicii să moaie fuior la râu, iar avva Alexandru le muia cu mare grijă. Ceilalţi fraţi însă îi ziseră bătrânului: fratele Alexandru nu face nimica. El dorind să-i îndrepte, îi zise: frate Alexandre, moaie-le frumos, că sunt de in. El s-a supărat. După aceea l-a chemat bătrânul şi i-a spus: să nu fi ştiut eu că lucrezi bine? Am zis însă asta pentru ei, ca să le îndrept gândul prin ascultarea ta, frate.

.

Se povestea despre avva Agathon că se străduia să împlinească fiecare poruncă. Dacă urca în luntre, cel dintâi apuca vâsla; când veneau fraţi la el, îndată după rugăciune mâna lui aşternea pe masă; căci era plin de dragostea lui Dumnezeu.

Când trăgea să moară, trei zile a rămas cu ochii deschişi nemişcaţi. Şi l-au clintit fraţii, zicând:

– Avva Agathon, unde eşti?

– Stau în faţa judecăţii lui Dumnezeu.

– Şi tu te temi, părinte?

– Am păzit după puterile mele poruncile lui Dumnezeu; dar sunt om, de unde să ştiu dacă faptele mele au plăcut lui Dumnezeu?

– Dar nu te încrezi în faptele tale, că au fost după Dumnezeu?

– Nu mă încred, până nu voi fi înaintea lui Dumnezeu. Alta este măsura lui Dumnezeu şi alta a oamenilor.

Când au mai vrut să-l întrebe şi alt cuvânt, le spuse: fiţi buni, nu mai vorbiţi cu mine, că am treabă. Şi se săvârşi cu bucurie. L-au văzut ducându-se aşa cum cineva îşi ia rămas bun de la prieteni şi cei dragi. Avea pază mare în toate şi spunea: fără pază mare nu înaintează omul nici măcar într-o virtute.

.

A mers odată avva Agathon în oraş să cumpere ceva lucruri şi a găsit pe drum un ciung, care i-a zis:

– Unde mergi?

– În cetate la vânzare.

– Fii bun şi du-mă acolo.

Şi luându-l în spinare l-a dus în oraş. El i-a spus:

– Unde vinzi lucrurile tale, acolo pune-mă.

Şi când a vândut ceva, i-a spus ciungul:

– Cu cât le-ai vândut?

– Cu atâta.

– Cumpără-mi o plăcintă.

Şi i-a cumpărat.

A mai vândut ceva. Şi a zis iar:

– Şi asta cu cât?

– Cu atâta.

– Cumpără-mi cutare.

Şi i-a cumpărat. După ce le-a vândut pe toate şi dorind să plece, i-a zis ciungul:

– Pleci?

– Da.

– Fii iar bun şi du-mă unde m-ai găsit.

Şi luându-l în spate, l-a dus în locul acela. Şi i-a spus:

– Binecuvântat eşti, Agathon, de Domnul în cer şi pe pământ.

Şi ridicând ochii n-a mai văzut pe nimeni; căci era înger al Domnului venit să-l încerce.

.

Sursa: www.pateric.ro

DESPRE SFANTA TRADITIE (1)

.

48. Ce este Sfanta Traditie?

Sf. Traditie sau Sf. Predanie este invatatura data de Dumnezeu prin viu grai Bisericii si din care o parte s-a fixat in scris mai tarziu. Ca si Sf. Scriptura, Sf. Traditie cuprinde Descoperirea dumnezeiasca trebuitoare mantuirii noastre. Ea este viata Bisericii in Duhul Sfant, sau permanenta prezenta a Duhului Sfant in viata Bisericii.

.

49. Cand a luat nastere Sf. Traditie? Inainte de Sf. Scriptura, odata cu aceasta sau dupa ea?

Sf. Traditie a luat nastere inainte de Sf. Scriptura. In intelepciunea Sa, Dumnezeu a voit ca adevarurile Descoperirii dumnezeiesti sa fie date intai prin viu grai, spre a fi usor intelese si primite. Daca invatatura dumnezeiasca s-ar fi dat de la inceput in scris, credinta nu s-ar fi raspandit cu aceeasi usurinta si putere ca prin viu grai, cu care e inzestrat tot omul. Credinta se dobandeste si se intareste, la cei mai multi oameni, indeosebi prin viu grai. Sf. Apostol Pavel spune: "Credinta este din auzire, iar auzirea, prin cuvantul lui Hristos" (Rom. 10, 17).

.

50. Cum a luat nastere Sf. Traditie?

La inceputul Bisericii, invatatura a venit de la Dumnezeu prin Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu intrupat. Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, era astfel invatatura si predica vie. Prin predica lor, Apostolii s-au facut si ei vestitori ai adevarului. Ei puneau la temelia credintei lor, si a acelora pe care-i converteau, aceeasi Evanghelie iesita din plinatatea cunoasterii vietii dumnezeiesti de catre Hristos, cu Care Apostolii petrecusera impreuna si in care traiau acum. Sf. Apostol Pavel arata ca predica apostolica este insusi cuvantul lui Iisus Hristos, rostit prin gura Sf. Apostoli: "Cum, dar vor chema numele Aceluia in Care inca n-au crezut? Si cum vor crede in Acela de Care n-au auzit? Si cum vor auzi fara de propovaduitori? Si cum vor propovadui de nu vor fi trimisi?... Deci, credinta este din auzire, iar auzirea, prin cuvantul lui Hristos" (Rom. 10, 14-17). Insusi Mantuitorul a poruncit Sf. Apostoli sa propovaduiasca prin viu grai: "Drept aceea, mergand, invatati toate neamurile, botezandu-le in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, invatandu-le sa pazeasca toate cate v-am poruncit voua" (Matei 28,19-20; Marcu 16,15; Luca 9, 2). Sf. Apostoli insisi ne incredinteaza in scrierile lor ca ei n-au scris in cartile lor decat o mica parte din cate au primit de la invatatorul lor. Sf. Ioan, Ucenicul prea iubit al Mantuitorului, sfarseste Evanghelia sa cu aceste cuvinte: "Dar sunt si alte multe lucruri pe care le-a facut Iisus, si care, daca s-ar fi scris cu de-amanuntul, cred ca nici lumea aceasta n-ar fi cuprins cartile ce s-ar fi scris" (Ioan 21, 25). Acelasi Evanghelist Ioan declara intr-una din Epistolele sale: "Multe avand a va scrie, n-am voit sa le scriu pe hartie si cu cerneala, ci nadajduiesc sa vin la voi si sa vorbesc gura catre gura, ca bucuria noastra sa fie deplina" (II Ioan 1,12). Mantuitorul insusi n-a lasat nimic scris si nici n-a poruncit Sfintilor Apostoli sa scrie, ci sa propovaduiasca prin viu grai (Matei 28, 19-20).

.

51. Ce este Traditia Apostolica?

Invatatura incredintata de Hristos, prin viu grai, Sfintilor Apostoli poarta numele de Traditie Apostolica. Din aceasta Traditie, sau cu ajutorul ei, s-a dezvoltat Traditia bisericeasca.

.

52. Cum s-a dezvoltat Traditia bisericeasca?

Sfintii Apostoli au primit invatatura dumnezeiasca de la Mantuitorul, iar Biserica a primit-o de la Sf. Apostoli (Sf. Irineu, Contra ereziilor, 2, 9, 1, Migne, P. G., VII, col. 734), care au dat-o primilor episcopi, iar acestia, celor de dupa ei, pana azi. Traditia, zice Sf. Irineu, a ajuns pana la noi prin grija Bisericii, fara a se nascoci scrieri, caci ea este o practica foarte deplina, neprimind nici adaos, nici micsorare. Fericitul Augustin spune ca adevarurile Traditiei care se pastreaza pe intreg pamantul, au fost incredintate fie de Sf. Apostoli, fie de Sinoadele ecumenice (Fer. Augustin, Scrisoarea. 54, 1, 1, Migne, P. L., XXXIII, col. 200). Ceea ce tine Biserica Universala si n-a fost stabilit prin Sinoade, ci a fost totdeauna pastrat, a fost dat prin autoritatea apostolica (Idem, Despre Botez, 4, 24, 31, Migne, P. L., XLIII, col. 174). Este deci o Traditie Apostolica si este o Traditie bisericeasca, in stransa legatura una cu alta, cea din urma avandu-si obarsia si dreptarul in prima. Semnul adevaratei Traditii este neintreruperea. «Marii (teologi) ai lumii, zice Augustin, au tinut ce au gasit in Biserica. Ce au invatat de la inaintasii lor, au invatat si ei pe altii. Ce au primit de la parinti, aceea au dat fiilor» (Idem, Impotriva lui Iulian, 2, 10, 34, Migne, P. L., XLIV, col. 697). De aceea trebuie crezut numai acel adevar de credinta care nu se departeaza intru nimic de Traditia Apostolica si Bisericeasca (Origen, Despre principii, 1, Pref. 2, Migne, P. G., XI, col. 116).

.

Sursa: www.patriarhia.ro

Sfantul Ioan Casian

.

Acest Cuvios Părinte de neam străromân s-a născut prin anii 360 de la venirea mîntuirii prin Hristos-Domnul, în Dobrogea, numită pe atunci Sciţia Mică, la un loc ce-i păstrează din vechime pînă azi numele "podişul Casian" şi "peştera lui Casian". Localitatea Casimcea din judeţul Tulcea îi poartă, de asemenea, numele. Provenind dintr-o familie distinsă, a urmat la şcolile timpului. Dar însufleţit de o arzătoare sete de desăvîrşire duhovnicească renunţă de tînăr la atracţiile deşarte şi înşelătoare ale vieţii lumeşti şi pleacă la Locurile Sfinte însoţit de prietenul său Gherman, frate nu prin naştere, ci în duh. Aşa au ajuns amîndoi călugări într-o mănăstire din Betleem. Întemeindu-se după cuviinţă în rînduielile vieţii chinoviale, adică de obşte, după modelul de viaţă al călugărilor din Palestina, Mesopotamia şi Capadocia şi simţind în ei dorul de o mai mare desăvîrşire, au hotărît să plece în sihăstriile Egiptului, la anahoreţii despre a căror îmbunătăţită viaţă duhovnicească auziseră. Aşa au ajuns la comunităţile din delta Nilului, adîncindu-se de acolo tot mai mult în pustie. Dar pretutindeni pe unde treceau, căutau cu rîvnă pe sfinţii însinguraţi, ca să cinstească în ei strălucirea harului şi bogăţia roadelor lor şi pentru a le cere sfaturi duhovniceşti pentru mîntuirea sufletului. Aceste întrebări şi răspunsuri ne vor fi lăsate ca o moştenire sfîntă în cartea Convorbirilor, cu care Cuviosul Casian a înzestrat Biserica.

.

Dobîndind pe cît puteau să adune din învăţătura lor cerească, la sfatul Avei Iosif, au mai rămas în Egipt şapte ani şi apoi au mers mai departe cercetînd din loc în loc pe aceşti învăţători în lucrul duhovnicesc pînă ce au ajuns în vestita pustie Schitică, unde Sfîntul Macarie întemeiase şi făcuse "pustia strălucitoare" vrednică de a fi sărbătorită de toţi. Aici se nevoiau într-o asceză aspră un mare număr de călugări printre care străluceau îndeosebi, cuvioşii părinţi Moise, Serapion, Teona, Isaac şi preotul Pafnutie, învăţătorul lor. El le spunea că nu este deajuns pentru călugăr să renunţe la lume, părăsind bunurile şi măririle lumeşti pentru a se dedica grijii de suflet în nevoinţă, în asceză şi tăcere. De aici înainte trebuie împlinită o a doua "renunţare" care constă în a te lepăda de obiceiurile, viciile şi atracţiile vechi ale sufletului şi ale trupului printr-o luptă îndelungată şi răbdătoare, plină de ispite, dar care duce la curăţia inimii. Căci acesta este scopul călugărului: să stea de vorbă permanent cu Dumnezeu prin neîncetată rugăciune, încît mintea, nerisipită la grijile lumii, să ajungă cu linişte şi pace în altarul despătimit, curăţit al inimii. Iar capătul lucrului său este viaţa de veci, unirea cu Dumnezeu, din care se poate dobîndi chiar de aici, de jos, o arvună, o pregustare a ei prin sfînta iubire. Căci, într-adevăr, ajuns la un anume sfîrşit al celei de a doua "renunţări", sufletul pe de-antregul tinzînd către Hristos Cel dorit, călugărul trebuie să mai împlinească cea de-a treia "renunţare" care cuprinde întreaga desăvîrşire. Iar aceasta constă în părăsirea oricărei amintiri a acestei lumi, cu toate cele de faţă şi văzute ale ei, socotite măreţe, deşi sînt deşarte şi repede trecătoare, pentru a se lăsa condus de Dumnezeu în "pămîntul făgăduinţei" în care nu mai cresc spinii şi buruienile viciilor, în locaşurile cele veşnice în care vom rămîne pentru totdeauna (Convorbirea a 3-a), în simţirea negrăitei bucurii şi a revărsării luminii dumnezeieşti.

.

Acesta este marele dar al rugăciunii curate căci "atunci - precum grăia ava Isaac - acea iubire desăvîrşită, prin care El ne-a iubit mai întîi, trece şi în adîncul inimii noastre prin virtutea rugăciunii curate". Aceasta se va face aşa cînd toată dragostea, Toată dorinţa, toată rîvna, toată strădania, tot cugetul nostru, tot ce trăim, ce vorbim, ce respirăm va fi cu Dumnezeu. Şi, cînd acea unitate care există veşnic între Tatăl cu Fiul şi între Fiul cu Tatăl, prin Duhul Sfînt va trece şi în simţirea şi în mintea noastră. Aşa precum El ne iubeşte cu iubirea cea adevărată şi curată care nu se stinge niciodată, să ne dăruim şi noi Lui printr-o legătură veşnică, de nedespărţit, pentru ca orice respirăm, orice înţelegem, orice vorbim, să fie cu Dumnezeu. Iar de starea aceasta ne vom putea apropia, atît cît este cu putinţă pe pămînt, plinindu-se cuvîntul Apostolului: Dumnezeu este totul în toate. Apoi devenind deplin fii printr-o comuniune atît de desăvîrşită cu Tatăl, vom putea zice Celui Care este Fiu şi moştenitor prin fire: Toate cîte are Tatăl ale Mele sînt (Ioan 16,15). Pentru că El Însuşi S-a rugat, grăind despre noi: Părinte, cei pe care Mi i-ai dat, vreau ca unde sînt Eu să fie şi ei cu mine. Aceasta trebuie să fie năzuinţa pustnicului, aceasta toată strădania, pentru ca, după cuviinţă, să aibă chiar în acest trup chipul fericirii viitoare şi să înceapă să guste înainte din începutul vieţii şi măririi cereşti. Acesta este scopul întregii desăvîrşiri: ca sufletul eliberat de orice lanţuri trupeşti să se înalţe zilnic la negrăitele daruri ale vieţii duhovniceşti, într-atît încît întreaga viaţă şi bătaie a inimii să devină o unică şi negrăită rugăciune (din Convorbirea a X-a). Cît de mîngîiat şi uimit este creştinul, descoperindu-i-se un asemenea suiş al sufletului întru care petreceau străbunii noştri sfinţi.

.

Astfel, îndrumaţi de pe culmile vieţii călugăreşti şi contemplînd plinirea vie la aceşti străluciţi anahoreţi, cei doi prieteni s-au dedicat cu mare severitate şi neclintită statornicie vieţii contemplative în timpul anilor petrecuţi aici, în pustia Schitică. În liniştea chiliei, Sfîntul Casian a izbutit să facă experienţa luptei aspre a sufletului îndrăgostit de Dumnezeu, împotriva gîndurilor pătimaşe şi a demonilor pizmaşi, îndeosebi împotriva ispitei amorţirii sufletului, a plictiselii care-i tulbură pe eremiţi şi îi silesc să-şi părăsească retragerea liniştirii. Din această adîncă experienţă adîncă personală şi din învăţătura altor bărbaţi învăţaţi, ca Sfîntul Evagrie Ponticul pe care l-a cunoscut în Nitria, Cuviosul Casian întocmi o învăţătură aleasă de luptă duhovnicească şi despre cele opt păcate capitale, anume: al lăcomiei, adică al îmbuibării de mîncare; al doilea, al desfrînării; al treilea, al iubirii de arginţi sub care se înţelege zgîrcenia; al patrulea, al mîniei; al cincilea, al tristeţii; al şaselea, al neliniştii, sau al dezgustului inimii; al şaptelea, al slavei deşarte şi al optulea, al trufiei.

.

După şapte ani, Cuvioşii Ioan şi Gherman s-au întors la Betleem, unde au dobîndit de la părintele lor duhovnicesc binecuvîntarea de a trăi de aici înainte în pustnicie. Şi aşa plecară cu rîvnă şi grăbire în Egipt. Dar, cu tot dorul lor nestins, n-au putut regăsi liniştea cuvenită contemplaţiei, din pricina unor învinuiri nedrepte la care erau supuşi călugării din Egipt de către arhiepiscopul Teofil al Alexandriei. Atunci, Cuvioşii Ioan şi Gherman, urmînd un grup de 50 de monahi, hotărîră să-şi caute liniştea la Constantinopol, sub ocrotirea Sfîntului şi marelui Ioan Gură de Aur. Aceasta se petrecea pe la anii 401. De îndată ce îi văzu marele între patriarhi, desluşind cu o tainică privire calitatea sufletelor lor, reuşi să-l convingă pe Gherman să primească prin mîinile lui preoţia, iar Casian diaconia. Cucerit de curăţia şi sfinţenia Sfîntului Ioan Gură de Aur şi de negrăita sa măiestrie a cuvîntului, Casian se aşeză cu un zel fierbinte sub călăuzirea sa spirituală, consimţind să jertfească liniştea pustiei pentru a scoate cîştig din petrecerea pe lîngă un asemenea învăţător.

.

Dar n-a trecut mult timp că iată, Sfîntul Ioan Gură de Aur - victimă a lui Teofil - fiind dus în exil, Cuvioşii Casian şi Gherman au fost trimişi în misiune la Roma de cler şi popor, însoţindu-l pe episcopul Paladie ca să încunoştiinţeze pe episcopul Romei, Inocenţiu I, printr-o scrisoare, privind suferinţele Sfîntului Ioan Gură de Aur. Sfîntul Casian petrecu astfel zece ani la Roma şi în acest timp a fost hirotonit preot. De aici a mers la Marsilia, în sudul Galiei, unde a întemeiat, pentru bărbaţi, mănăstirea Sfîntului Victor, pe mormîntul unui martir din secolul al III-lea; iar pentru fecioare, aceea a Mîntuitorului, pe la anul 415. Bărbat mult încercat în viaţa ascetică şi totodată părinte ajuns la o mare înţelepciune pastorală, el a oferit mulţimii călugărilor care se adunau în jurul lui adevărata tradiţie monahală pe care o primise de la Părinţii din Răsărit, ţinînd seama însă de condiţiile de viaţă din Galia, de climă şi de firea locuitorilor de aici.

.

La rugămintea Sfîntului Castor, episcop de Apt, el întocmi lucrarea sa "Instituţii cenobitice" (rînduieli pentru viaţa în comun), pentru mănăstirile pe care le întemeiase în Provenţa. În această lucrare el descrie modul de vieţuire al călugărilor din Egipt, dar cu oarecare pogorămînt în ceea ce era prea aspru pentru călugării din Galia, urmînd şi aici rînduielile care se obişnuiau în Palestina, în Capadocia, în Mesopotamia. Căci, scrie el: "Dacă se împlineşte porunca dumnezeiască cu dreaptă socoteală şi după putere, atunci păzirea ei are măsura desăvîrşirii, chiar dacă mijloacele nu sînt aceleaşi". El descrie apoi leacurile şi căile de vindecare de cele opt păcate capitale, spre a conduce sufletul la desăvîrşirea virtuţii. Mai tîrziu el a completat această învăţătură duhovnicească prin cartea Convorbirilor în care înfăţişează, la cererea ermiţilor care trăiau la Lerins şi în insulele Hâeres de lîngă Marsilia, treptele mai înalte ale luptei pentru curăţirea inimii şi contemplaţie, folosindu-se de învăţătura marilor anahoreţi, pe care îi întîlnise în Egipt. Sfîntul Casian a înzestrat astfel, din începuturile lui, monahismul din Galia cu o temeinică armătură duhovnicească, adăpîndu-l din izvoarele vii ale Părinţilor pustiei.

.

Ca ucenic credincios al marilor învăţători Sfinţii Capadocieni Vasile cel Mare, Grigore Teologul şi Grigore de Nîssa, ca şi al Sfîntului Ioan Gură de Aur, Cuviosul Ioan Casian s-a ridicat atunci împotriva unei separări adînci între firea omenească şi harul divin, pe care Fericitul Augustin o stabilise pentru a lupta împotriva ereziei lui Pelagiu. Într-adevăr, deşi tot darul desăvîrşit şi tot harul de sus coboară, de la Dumnezeu Părintele Luminilor, libertatea noastră omenească, zidită după chipul libertăţii absolute a lui Dumnezeu şi reînnoită în Sfîntul Botez, este chemată să răspundă şi să conlucreze cu harul dumnezeiesc pentru a produce în suflet roadele mîntuitoare ale sfintelor virtuţi şi, într-o aşa măsură, încît se poate spune, cu Sfîntul Ioan Gură de Aur, că: "Lucrul lui Dumnezeu este de a ne dărui Harul Său, iar cel al omului este de a-şi oferi credinţă". Căci, aşa cum grăieşte acelaşi mare învăţător al Bisericii în alt loc: "Harul lui Dumnezeu curge atît pe cît este de deschis vasul credinţei pus sub şipot". O asemenea învăţătură îşi avea limpede rădăcina în cuvîntul lui Dumnezeu, pentru că Domnul a arătat: Cel care luase cinci talanţi de la stăpînul său, a adus alţi cinci talanţi, iar cel ce a luat doi, a adus de asemenea alţi doi (Matei 25, 20-22). Deci cu adevărat, precum spune şi Sfîntul Apostol Pavel, sîntem împreună lucrători cu Hristos (2 Cor. 6,1).

.

Faţă de aceste împotriviri care au mai durat, Cuviosul Ioan Casian a rămas statornic în dreapta credinţă a Bisericii, departe de zgomot şi certuri, învăţat cu adîncul contemplării divine, taină a unei păci nesurpate şi blînde, şi a unei linişti senine. El îşi încredinţă în pace sufletul său lui Dumnezeu către anul 435. Cunoscut ca sfînt de cei din vremea lui, el este cinstit de toţi călugării Bisericii Apusene ca Părinte al lor şi unul dintre cei mai mari învăţători. Sfintele sale moaşte sînt păstrate pînă în ziua de astăzi în mănăstirea Sfîntului Victor din Marsilia.

.

Sursa: www.ioancasian.ro

MANASTIREA SFANTUL IOAN CASIAN

..

Cu Sfantul Ioan Casian te intalnesti la capete opuse de lume: la Marsilia, unde i se afla racla cu moaste, si in Dobrogea, locul nasterii sale, unde astazi se inalta o manastire ce-i poarta numele. Francezii il considera pe Ioan Casian primul lor sfant si primul calugar din Galia romana. Se roaga la racla lui si ii rostesc numele cu adanca emotie. Noi, romanii, abia de aflam ca cel care a pus bazele monahismului apusean e de neam daco-roman, ca locul nasterii si copilariei sale se afla nu departe de pestera si de satul care ii poarta numele: Casieni.

.

La Manastirea „Ioan Casian” ajungi doar pe jos, luand-o de-a dreptul peste dealuri si vaioage, printre ciulini uscati si tufe razletite de paducel. Nu e deloc usor. Iarna, mai ales, Dobrogea e incruntata si ostila. Un vant taios, cu margini ca de sticla ciobita, matura in permanenta Dealul Casienilor. Manastirea e chiar pe varful platoului - stinghera, insingurata si fara ziduri de aparare. E o casa simpla, un refugiu de munte. Pare aproape, dar dureaza mult pana sa ajungi la ea. In rafale scurte, dusmanoase, vantul iti taie rasuflarea. Imbracat cu un palton negru si gros ca o suba, parintele Iustin Petre se opreste o clipa si arata undeva, spre vale. Sunt trei containere dreptunghiulare, vopsite in verde, imaginand un alt dreptunghi neterminat. E primul loc de rugaciune al celor trei calugari veniti aici sa ridice manastirea Sfantului Casian. E locul in care camionul de transport s-a impotmolit, obligandu-i pe muncitori sa descarce enervati si la intamplare containerele de tabla. Asa au petrecut calugarii iarna viscolita, neobisnuit de grea, a anului 2002 - in doua baraci culcate intr-o rana, dormind imbracati, fara lemne, fara curent electric. Nici apa nu aveau. O aduceau cu carca, in bidoane de plastic, din satul vecin, cale de 4-5 kilometri. Plecau dimineata si ajungeau franti de oboseala, abia dupa pranz. Mancau paine uscata si isi dramuiau apa, amagindu-se cu un ceai abia dezmortit. Intr-o sobita de fonta, faceau foc o data in zi, din vreascuri si cotoare de porumb gasite pe camp. Vantul sufla in voie prin dusumeaua neizolata, prin colturile neimbinate ale peretilor de tabla, iar dimineata se trezeau intepeniti, cu promoroaca in par si barba.

.

Cu un gest larg al mainii, parintele Iustin insista aratand baraca din stanga, cu un tricolor fluturand la intrare. E paraclisul pe care l-au amenajat, muncind pe rupte, cateva luni la rand. E locul unde el a slujit prima Liturghie, in ziua de Craciun. Din toate, cea mai tulburatoare amintire a parintelui este aceasta slujba, tinuta in fata micii obsti si a trei ciobani, ajunsi la manastire nu se stie cum, nu se stie de unde. Privindu-i cum stateau imbracati in cojoace si cu capul descoperit, ca o icoana a modestiei si simplitatii, parintele s-a cutremurat. Parca retraia scena nasterii din Biblie. O clipa nu mai era pe Dealul Casienilor, ci in pestera Bethleemului, asistand la marele miracol al Intruparii. Pentru un calugar, nu exista rasplata mai mare. Dupa atatea necazuri si lipsuri, avea semn ca, in sfarsit, Sfantul Ioan Casian ii primea pe pamanturile sale, binecuvantandu-le parca saracia si rabdarea, frigul si osteneala trupului.

.

Foto: http://viatalatara.wordpress.com/

.

Dobrogea e plina de istorie. De pe platoul Casienilor cuprinzi toata pustia Scitiei Minor, pana la Cheile Dobrogei sau la stravechea cetate Histria. Amintirea Sfantului e pretutindeni. Dealul si padurea de stejari pitici ii poarta numele, ca si valea dimpreuna cu stancile ce o strajuiesc. Totul apartine neamului Casienilor: locurile de pasune, iarba si potecile, satul de peste raul Casimcea, din care acum nu a mai ramas decat un palc de trei case - un sat candva de tarani nobili, mandri de obarsia si libertatea lor. „Locul are forta”, repeta parintele, conducandu-ne spre pestera Sfantului. Coboram abrupt, pasind peste ciudate tipsii de roca netezite ca in palma, si ceva se intampla. Vantul isi pierde brusc ascutisul. Adie doar, miscand fosnit frunzele ruginite ale stejarilor pitici din preajma. In Valea pustnicilor, unde am ajuns, iarna isi uita dusmania. E deja alt anotimp si o alta lume. O vibratie de liniste si transparenta intensifica verdele palid incruzit al ierbii si violaceul discret al primelor branduse. Padurea dobrogeana, cu desisuri si copaci contorsionati, cu tufe de maces si porumbe, are misterul ei. Tacut si adunat in sine, parintele paseste cu sfiala, usor, in varful picioarelor, de parca nu ar vrea sa tulbure somnul nici unei ganganii. Se opreste doar sa ne arate Stanca Sfantului si inscrisul de pe ea: „OROI CASIANOUN KAI SPILOUHA”. Adica: „Hotarele Casienilor si Pesteruca”.

.

Sunt multe lucruri tainice in Tinutul Casienilor, dar nimic nu se compara cu lucrarea si forta Sfantului. Altfel, nu se explica staruinta de neclintit a oamenilor, care vin la Pestera lui Casian, urca din greu scarile ametitoare si, ajungand la altarul natural din mijloc, cad cu genunchii in nisipul umed, se roaga, cer sfat, isi usureaza sufletul.

.

Sursa: www.ioancasian.ro