marți, 26 mai 2009

Sfânta Treime

.
Un om simplu călătorea pe un drum de ţară, în tovărăşia unui preot. Vorbind ei de una de alta, omul şi-a arătat o nedumerire:
- Cuvioase părinte, eu nu pot înţelege cum de în Sfânta Treime sunt trei Persoane care formează Una singură. Cum de Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt trei persoane unite, nedespărţite, dar fără a se amesteca una cu cealaltă?
- Fiul meu, îi răspunse cu răbdare preotul, sunt şi lucruri mai presus de gândi­rea noastră păcătoasă, însă ceea ce spui dumneata nu este atât de greu de priceput. Să pri­vim, de exemplu, soarele! Să zicem că sfera de foc, ce dăinuieşte acolo de veacuri, este Tatăl. Apoi, să spunem că lumina care ne vine de la soare este Fiul, lisus Hristos, Care a venit să ne lumineze viaţa şi să ne scape de păcate. Apoi, căldura, care vine tot de la soare pentru a ne încălzi, să zicem că ar fi Sfântul Duh, Care, cu dragostea Sa, ne încălzeşte mereu sufletele îngheţate de răutate. Vezi tu, fiul meu, soarele cu lumina şi cu căldura lui sunt unul şi acelaşi lucru şi, cu toate acestea, cele trei rămân diferite când vorbim despre fiecare. La fel şi în Sfânta Treime, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt Unul şi Acelaşi Dumnezeu, Căruia noi, credincioşii, ne închinăm.
Omul, ca şi toate celelalte vietăţi şi lucruri, este creat de Dumnezeu din iubirea sa infinită. Dar omul este doar o creatură şi înţelepciunea sau puterile sale nici nu pot fi comparate cu cele ale Domnului, însă oamenii mândri păcătuiesc îndrăznind să creadă că nimic nu este mai presus de ei şi că toate, mai devreme sau mai târziu, le sunt accesibile. Omul credincios ştie însă, că nu mintea şi nici pute­rea, ci doar iubirea le poate cuprinde pe absolut toate.
.
"Nădejdea mea este Tatăl, Scăparea mea este Fiul, Acoperământul meu este Duhul Sfânt. Treime Sfântă, mărire Ţie! " (Sfântul Ioanichie)
.

sâmbătă, 23 mai 2009

DESPRE DESCOPERIREA DUMNEZEIASCA (2)

.
13. Cate feluri de Descoperiri sunt?
Privita in izvorul ei, care e Dumnezeu, Descoperirea dumnezeiasca e una singura. Daca, insa, tinem seama de caile folosite pentru a ajunge pana la noi, Descoperirea este de doua feluri: intai, Descoperirea data pe calea firii; si al doilea, Descoperirea data pe calea mai presus de fire, adica pe calea supranaturala. Aceasta din urma nu poate fi primita fara ajutorul lui Dumnezeu, dat celui credincios.
.
14. Ce se intelege prin Descoperirea pe calea firii?
Prin Descoperirea pe calea firii, numita si Revelatia naturala, se intelege comoara de invataturi pe care natura si firea omeneasca ni le dezvaluie despre existenta si unele insusiri ale lui Dumnezeu. Natura in mijlocul careia traim ne spune ca este Cineva care a facut-o. Mintea ne spune ca zidirea trebuie sa aiba un Ziditor, pentru ca nu poate fi ceva pricinuit fara un pricinuitor. Ordinea si frumusetea desavarsita a alcatuirii lumii oglindesc lucrarea unui Facator atotputernic, prea intelept si prea iubitor. Intreaga fire ne graieste despre Dumnezeu, dupa cuvantul Psalmistului: "Cerurile spun slava lui Dumnezeu si facerea mainilor Lui o vesteste taria. Ziua zilei spune cuvant si noaptea noptii vesteste stiinta. Nu sunt graiuri, nici cuvinte ale caror glasuri sa nu se auda. In tot pamantul a iesit vestirea lor si la marginile lumii cuvintele lor" (Ps. 18, 1-4). Intreaga faptura, prin ordinea si armonia ei, arata ca din carte si striga pe Stapanul si Facatorul ei - spune Sfantul Atanasie (Sf. Atanasie, Contra Grecilor, Migne, P. G., XXV, col. 68). Chiar daca unele popoare se inchina la pietre si la lemne, ele stiu ca este Cineva mai mare decat ele (Fer. Ieronim, Comentar la Psalm 95; Anecdota Meredsolana 3, 2, 137) «intreaba lumea, podoaba cerului, si vezi daca nu-ti raspund dupa intelegerea lor: "Dumnezeu ne-a facut". Lucrurile acestea le-au cercetat si nobilii filozofi si din arta au cunoscut pe artist" (Fer. Augustin, Cuvantari 141, 2, 2, Migne, P. L., XXXVIII, col. 776). Sfantul Apostol Pavel intareste si adanceste cuvantul Psalmistului: "Cele nevazute ale lui (Dumnezeu) de la facerea lumii, intelegandu-se din fapturi, adica vesnica Lui putere si dumnezeire, asa ca ei sa fie fara cuvant de aparare" (Rom. 1, 20).
.
15. Ce se intelege prin Descoperirea pe calea mai presus de fire sau pe calea supranaturala?
Se intelege Descoperirea randuita si data de Dumnezeu prin anumiti oameni alesi (in Vechiul Testament) si mai apoi prin insusi Fiul Sau intrupat (in Noul Testament). Prin Descoperirea firii ne ridicam numai la adevarul ca exista Dumnezeu si la cateva dintre insusirile Lui. Daca ne-am margini la aceasta Descoperire, nu ne-am deosebi de paganii inaintati ai vremurilor vechi, si mai ales ne-am lipsi de bucuriile si fericirea pe care ni le-a adus Descoperirea pe calea supranaturala. Aceasta din urma ne face crestini, pe cand cealalta, marginita numai la cugetare, ne tine doar la portile crestinismului. Descoperirea sau Revelatia supranaturala nu poate fi primita si inteleasa decat de omul credincios, adica prin credinta.
.
16. Prin ce s-a dat oamenilor Descoperirea supranaturala?
Ea a fost data uneori prin anumite semne minunate, pe care omul le cunoaste prin simturi; de pilda aratarea lui Dumnezeu catre Avraam, sub chipul a trei barbati, la stejarul lui Mamvri (Fac. 18, 1-2), sau aratarea Mantuitorului dupa inviere catre ucenicii Sai (Ioan 20,19-31). Avem aci o Descoperire din afara. Dar, de cele mai multe ori, Descoperirea pe calea supranaturala e data sufletului omenesc printr-o luminare deosebita, pe care acesta n-ar fi putut-o castiga numai prin puterea cugetarii sale. Aceasta luminare a sufletului si inzestrare a lui cu puterea de a primi anu-mite adevaruri ale Descoperirii dumnezeiesti este insuflarea sau inspiratia dumnezeiasca. Avem aici o Descoperire care se face numai sufletului si prin suflet si pe care o putem numi duhovniceasca sau dinlauntru. Sfanta Scriptura spune chiar si in Vechiul Testament, in multe locuri (les. 4,12; II Regi 23, 2; Isaia 6, 1-8; 8,1; Avacum 2, 2 etc.), ca Dumnezeu este Acela care a grait prin gura proorocilor. Sfantul Apostol Pavel rezuma astfel istoria si felurimea acestei Descoperiri: "Dupa ce Dumnezeu odinioara in multe randuri si in multe chipuri a grait parintilor nostri prin prooroci, in zilele acestea mai de pe urma ne-a grait noua prin Fiul" (Evr. 1, 1-2). Descoperirea prin semne minunate, controlate de simturi si prin insuflarea Duhului Sfant are autoritate hotaratoare pentru viata religioasa si pentru mantuire. Numai prin aceasta Descoperire omul are cunoasterea celor duhovnicesti si poate deveni duhovnicesc.
.
17. Cand s-a dat oamenilor Descoperirea supranaturala?
Aceasta Descoperire s-a dat de la facerea primilor oameni, in rai, pana la venirea Mantuitorului, care a incununat si a desavarsit Descoperirea. Aceasta lunga durata-5508 ani-se poate imparti in trei parti: Cea dintai se intinde de la facerea primilor oameni, pana la darea Legii Vechiului Testament. Aceasta prima parte se imparte la randu-i in doua: 1) de la facerea primilor oameni pana la caderea in pacat; 2) dupa caderea in pacat. Descoperirea se infatiseaza potrivit starii omului din aceste doua rastimpuri. In rai, omul s-a bucurat de o Descoperire directa din partea lui Dumnezeu, Care-i vorbea personal. Dumnezeu il povatuia si-l conducea direct, il invata despre Sine, despre legatura Sa cu omul si rostul acestuia in lume si petrecea impreuna cu acest om. Partea a doua a Descoperirii incepe odata cu darea Legii Vechiului Testament; ea cuprinde toate veacurile-aproape 14-calauzite de legea lui Moise si de prooroci si se incheie odata cu venirea Mantuitorului. Aceasta parte a Descoperirii nu e deplina, ci pregatitoare pentru Descoperirea cea deplina. Sfantul Apostol Pavel o numeste "calauza catre Hristos" (Gal. 3, 24). Partea a treia a Descoperirii este aceea a plinatatii harului si adevarului (Ioan 1, 17). Ea incepe odata cu venirea Mantuitorului si se incheie cu ultima scriere a Noului Testament. Ne gasim pe treapta cea mai inalta a Descoperirii dumnezeiesti facute in persoana insasi a Mantuitorului, Care ne da deplina cunoastere despre Dumnezeu, ca Acela Care este insusi Fiul lui Dumnezeu (Matei 11, 27; Ioan 17, 6). Sfantul Apostol Pavel spune aceasta in chip hotarat: "in zilele acestea mai de pe urma (Dumnezeu) a grait noua intru Fiul" (Evr. 1, 2), si tot el o lamureste, aratandu-i si scopul: "Facandu-ne cunoscuta taina voii Sale dupa buna Lui socotinta, astfel cum hotarase la Sine mai inainte, spre iconomia plinirii vremilor, ca toate sa fie iarasi unite in Hristos, cele din ceruri si cele de pe pamant - toate intru El" (Efes. 1, 9-10).
.

joi, 21 mai 2009

Dragostea călugărului

.
Pe un drum, un câine a sărit la un om şi a început să-l latre. Omul însă a pus imediat mâna pe o piatră şi a aruncat după animal. Câinele s-a ferit imediat şi, ce să vezi?!, a sărit mai tare la om, gata-gata să-l muşte. Speriat rău, omul a mai apucat doar să intre într-o curte şi să trântească poarta. Acum stătea acolo, în timp ce câinele urla de mama focului dincolo de gard.
Chiar în acel timp, a trecut pe stradă şi un călugăr. Văzându-l, câinele a sărit la părinte, lătrând şi arătându-şi colţii. Liniştit, călugărul a scos o bucată de pâine din traistă şi i-a întins-o căţelului. Imediat, acesta a încetat să latre, s-a apropiat uşor-uşor şi, dându-şi seama de bunătatea omului, a luat bucăţica de pâine chiar din mâna aces­tuia şi a început să o mănânce de zor. Apoi s-a aşezat lângă călugăr, dând din coadă.
- Vezi, omule - i-a spus părintele celui din spatele gardului - bunătatea naşte tot­deauna bunătate. Dacă tu ai fost rău cu câinele, cum ai fi vrut să fie el cu tine? Hai, vino şi mângâie-l! Să nu mai faci niciodată un rău, acolo unde poţi face bine. Şi crede-mă, oriunde şi oricând poţi face numai bine. De tine depinde!
.
"Dragostea este bucuria de a face altora bucurii. " ( Sfântul Ioan Gură de Aur )
.

miercuri, 20 mai 2009

Cheia potrivită

.
La un călugăr a venit o femeie să-i ceară ajutorul, fiindcă nu avea înţelegere în casă.
- Ce-ai făcut în această situaţie, a întrebat-o călugărul?
- Am încercat să-mi conving bărbatul, certându-l.
- Când aţi avut iar probleme, ce-ai mai făcut?
- Acelaşi lucru, i-a răspuns din nou femeia. I-am reproşat şi l-am certat. Şi de fiecare dată am făcut la fel.
Atunci, călugărul a scos o grămadă de chei şi dându-i una femeii a rugat-o să deschidă uşa din faţa lor. A încercat femeia, dar, nepotrivindu-se cheia respectivă, i-a cerut călugărului altă cheie.
- Poate n-ai ştiut cum să deschizi, i-a spus călugărul, mai încearcă!
Dar oricât s-a străduit femeia, nu a putut deschide.
- Părinte, daţi-mi toată grămada de chei şi aflu eu care-i cea potrivită - l-a rugat aceasta. Privind-o cu căldură, duhovnicul i-a răspuns:
- Acum înţelegi ce-am vrut să-ţi dovedesc? Cum nu poţi tu deschide acea uşă cu o cheie nepotrivită, oricât ai încerca, tot aşa nu poţi deschide sufletul bărbatu­lui tău cu aceeaşi vorbă de ceartă cu care încerci mereu. Caută cheia potrivită şi, dacă o vei găsi, sigur vei putea deschide!
.
"Invăţăturile date cu forţa nu pot dăinui în suflete, pe când învăţăturile primite în suflet cu plăcere şi cu bucurie rămân de-a pururi. " ( Sfântul Vasile cel Mare )
.

marți, 19 mai 2009

MANASTIRI (6) - Muntele Athos

.
MÂNĂSTIREA DOCHIARU
.
Fondatorul acestei mânăstirii a fost cuviosul Eftimie prietenul Sf. Atanasie cel Mare (1070). Arhanghelul Mihail a descoperit unui tânăr o comoară pe metocul acestei mânăstiri. Tânărul acela a spus Egumenului ce i se arătase, iar Egumenul, a trimis împreună cu tânărul încă alti doi ucenici, ca să descopere comoara si s-o aducă la mânăstire. Cei doi însă au socotit că ar fi bine să le rămână lor comoara si asa au legat o piatră mare de grumazul tânărului aceluia si l-au azvârlit în mare. Apoi au luat comoara si, ascunzând-o, au spus către Egumenul mânăstirii că n-au găsit nimic, iar pe tânărul acela nu stie ce s-a făcut, că au fugit fără să-l fi văzut.
.
Pe când însă tânărul era în fundul mării si îsi pierduse simtirea, i s-a arătat aievea doi tineri strălucitori la fată: erau Arhanghelul Mihail, si Ingerul păzitor al tânărului, iar cel din urmă a zis către Arhanghel: Dacă tu binevoiesti, Arhanghele, scapă pe acest tânăr nevinovat. Tânărul ud cum era, si cu piatra de gât s-a pomenit deodată în mijlocul Bisericii Dochiarului unde a povestit Egumenului ce i s-a întâmplat. Astfel ucigasii au fost descoperiti, si siliti au adus comoara, cu care s-a zidit mânăstirea dându-i numele de Sf. Voievozi. Iar piatra care a fost legată de gâtul tânărului se păstrează si astăzi zidită în M-tire.
.
Mânăstirea mai are si o icoană făcătoare de minuni, care se numeste "Grabnică Ajutătoare", în fata căreia ard 4 candele mari de aur trimise din Rusia. In interior mai sunt 10 paraclise. Moaste sfinte are: părticele din trupul Sf. Haralambie, ale Sf, Mercurie, capul Sf. Teodor si altii.
.
Printre ctitorii acestei mânăstiri este si Alexandru Lăpusneanul, domnul Moldovei cu sotia sa.
.
.
MÂNĂSTIREA CARACALU
.
Ctitorul acestei M-tiri a fost Antoniu Caracal, împărat Roman (211 după Hr.), de la care îsi trage si numele. Prădată în sec. XIII, Andronie al II Paleologul a înzestrat-o asigurându-i existenta. Mai târziu (1530) a fost reînoită, de către Petru-Vodă-Rares (Domnul Moldovei), iar sotia sa D-na Ruxandra i-a răscumpărat metoacele în 1670. Iubitor pentru acest Sf. lăcas, Petru-Rares a trimes pe Proto Spătarul Petru cu multi bani, poruncindu-i ca să zidească o Mănăstire frumoasă la malul mării. Acesta însă fiind lacom de bani ca si Iuda a zidit o bisericută mică si s-a întors în tară spunând domnitorului că a făcut cum i-a poruncit. Domnitorul însă aflând adevărul, s-a supărat foarte si vroia să-i taie capul. Proto spătarul Petru — ca să-si scape viata, a promis că va ridica M-tirea, cu cheltuiala sa. Asa a si făcut (1534). Si întorcându-se în tară, cu bună ispravă, domnitorul l-a iertat, si l-a primit, cu mare cinste. Mai târziu, însusi domnitorul si cu Proto-spătarul său, s-au dus la Sf. M-te, unde s-au călugărit, luând el, domnitorul, numele de Pahomie. Aci s-au săvârsit amândoi, în viată sfânta si fapte de milostenie crestinească. Biserica este măreată, zugrăvită artistic, în stil bizantin, — Chmovie, cu peste 109 călugări; azi 64, de neam greci. In interior are si 19 paraclise. Sf. Moaste; O părticică din sfantul lemn. Capul Sf. Apostol Bartolomeu. Degetul cel mic de la mâna dreaptă a sf. Ioan Botezătorul, Capul Sf. Policarp, episcopul Smirnei. Mâna stângă a sf. mucenite Marina, — Apoi părticele mici: De la sf. mucenici arsi în Nicomidia; de la sf. Mercurie; de la sf. Ioan cel Milostiv; sf. Haralambie; sf. Averchie; sf. Orest si sf. mucenic Ghedeon.
.
Arhitectura bisericii are elemente in stil moldovenesc.
.
Aici se afla o icoana facatoare de minuni pictata de un necunoscut la 1540. In 1700 un incendiu a distrus toata manastirea cu exceptia icoanei (la care a ars spatele iar fata a ramas intacta).
.
.
MÂNĂSTIREA FILOTEU
.
Este ctitorie veche din vremea crestinării Elinilor, Arabii năvăliră în Sf. M-te o jefuiră si fu multă vreme pustie. A fost zidită din nou prin osteneala călugărului Arsenie, si a staretului Filoteiu de unde si are numele. Pe la 1070-81 a fost reînoită de împăratul Bizantin, Nichifor-Botaniatul. care a împodobit-o cu daruri împărătesti. In 1492 a fost restaurată de către Leontius, regele Serbiei si fiul său Alexandru. Staretul ei cuviosul Dionisie, din Olimp, amenintat cu moartea de către călugări, toti bulgarii a trebuit să se retragă. Pe la 1775 a ars o parte din chilii, care au fost zidite de d-na Maria-Procopoaia, din Bucuresti.
.
Obiecte de valoare are: 0 bucată dintr-un cui de la crucea Domnului, dăruit de împăratul Nichifor-Botaniatul si mana dreaptă a Sf. Ioan Gură-de-Aur.
.
Icoane:
O icoană facătoare de minuni, numită Glicofilusa (zugrăvită de Sf. Ap. Luca) care pe vreme împăratul iconoclast Teofil, a fost aruncată in mare, unde a stat multă vreme. Apoi a fost aruncată la mal tocmai în locul unde pe vremuri a fost o capiste a idolilor păgânesti. Din locul unde a fost găsită icoana a izvorât aiasmă si este si astazi.
.
Altă icoană făcătoare de minuni care se numeste Gherontissa venită de la Nigrita, prin minune.
.
Moaste Sfinte are: Piciorul Sf. Pantelimon dăruit de împâratul Constantin Paleologul, o părticică din lemnul Sfintei Cruci si o părticică din mâna Sf. Ioan-Gură-de-Aur si multe altele.
.
Are 6 paraclise in interior si 3 in exterior.
.
Vlad Tepes , Neagoe Basarab , Radu Paisie , Matei Basarab cu sotia (parti pictate in trapeza) au facut donatii importante manastirii.
.

luni, 18 mai 2009

DESPRE DESCOPERIREA DUMNEZEIASCA (1)

.
6. Ce este Descoperirea dumnezeiasca?
Descoperirea sau Revelatia dumnezeiasca este comoara de adevaruri pe care Dumnezeu a dat-o oamenilor, pentru ca acestia, cunoscandu-L pe El, voia Lui si lucrarea Lui, sa-L cinsteasca dupa vrednicie, sa-I implineasca voia si prin aceasta sa se mantuiasca.
.
7. Ce dovedeste din partea lui Dumnezeu aceasta Descoperire?
Descoperirea dumnezeiasca dovedeste marea iubire a lui Dumnezeu fata de oameni. "Dumnezeu este iubire" (I Ioan 4, 8), iubire nesfarsita, un ocean de iubire, cum zic Sfintii Parinti. Prin ea Dumnezeu revarsa lumina si caldura Lui, cea mai presus de fire, asupra intregii fapturi si o ajuta sa se impartaseasca cat mai deplin de puterea cea de sus si de adevarul cel mantuitor. Descoperirea lui Dumnezeu e insasi aceasta lumina ce ni s-a dat din nesfarsita Lui iubire fata de noi.
.
8. Dumnezeu a dat Descoperirea Sa pentru toti oamenii?
Descoperirea dumnezeiasca a fost data pentru toti oamenii, pentru ca toti au nevoie de mantuire, dar, intrucat nu toti erau vrednici de a primi Descoperirea direct de la Dumnezeu, ea a fost incredintata anumitor oameni alesi, care la randul lor s-o vesteasca celor ce doresc a o primi.
.
9. De ce nu toti oamenii pot primi Descoperirea direct de la Dumnezeu?
Pentru nevrednicia pricinuita de necuratia sufletului si a trupului lor, in urma caderii in pacat a protoparintilor nostri.
.
10. Care au fost vestitorii Descoperirii dumnezeiesti?
Oamenii alesi de Dumnezeu in acest scop au fost patriarhii, Moise, dreptii si proorocii, care au primit si au vestit cuvantul lui Dumnezeu in sanul poporului evreu. Aceasta Descoperire a fost adusa oamenilor in chip deplin de insusi Fiul lui Dumnezeu intrupat, Domnul nostru Iisus Hristos, "Lumina cea adevarata, care lumineaza pe tot omul ce vine in lume" (Ioan 1, 9). Mantuitorul a raspandit in lume Descoperirea dumnezeiasca prin Sfintii Sai Apostoli si Ucenici, in Biserica intemeiata de El si intrata in istorie la Cincizecime.
.
11. Este cu putinta ca Dumnezeu sa Se descopere oamenilor?
Este cu putinta. S-a sustinut, totusi, de catre unii intelepti pagani si de catre unii eretici, ca Dumnezeu nu Se putea descoperi oamenilor. Intai, pentru ca Dumnezeu cel nesfarsit, cel nematerial, cel neschimbator si cel vesnic nu S-ar fi putut apropia si nu ar fi avut deci cum sa fie cunoscut de catre ceea ce este marginit, trupesc, schimbator si trecator. In al doilea rand, daca Dumnezeu S-ar fi apropiat de fiintele muritoare, aceste fiinte slabe si neajutorate nu ar fi reusit sa cuprinda si sa inteleaga Descoperirea care li se facea. Acei pagani si eretici judecau asa, pentru ca ei socoteau pe Dumnezeu ca o putere nepersonala, lipsita de viata si mai ales de iubire. Pentru noi, crestinii, nu sunt asemenea oprelisti, fiindca, dupa invatatura Bisericii, Dumnezeu este o fiinta personala, care poate avea legaturi cu alte persoane, si, deci, si cu oamenii. Sfanta Scriptura insasi ne invata ca Dumnezeu a tinut, din cele mai indepartate timpuri, mereu legatura cu oamenii, adica dandu-le Descoperirea Sa: "in multe induri si in multe chipuri odinioara Dumnezeu graind parintilor prin prooroci, in zilele acestea mai de pe urma a grait noua intru Fiul" (Evr. 1,1). Ca izvor al vietii si al iubirii, Dumnezeu Se apleaca si Se descopera continuu oamenilor. El nu e niciodata prea sus sau prea departe, pentru ca El salasluieste si in inimile noastre. Descoperirea dumnezeiasca priveste pe oameni si ei pot s-o primeasca. Ei sunt "chipul si asemanarea lui Dumnezeu" si, prin aceasta, indreptatiti la cinstea descoperirilor de sus. Aceasta cinste a mers pana acolo incat Descoperirea deplina adusa de Fiul lui Dumnezeu pe pamant s-a facut prin intruparea Sa in om. Credinciosul poate primi Descoperirea dumnezeiasca, apoi, si pentru ca el insusi e mistuit de dorul fierbinte dupa Dumnezeu. Psalmistul lamureste aceasta zicand: "In ce chip doreste cerbul izvoarele apelor, asa Te doreste sufletul meu pe Tine, Dumnezeule. Insetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; cand voi veni si ma voi arata fetei lui Dumnezeu?" (Ps. 41, 1-2). Un scriitor bisericesc arata astfel suspinul inimii sale dupa Dumnezeu: «Ca ne-ai facut spre a Te cauta si nelinistit este sufletul nostru pana nu se va odihni intru Tine» (Fer. Augustin, Marturisiri, I, 1, Migne, P. L., XXXII, col. 661). Ca fiinta inzestrata cu minte, intrucat este creat dupa "chipul lui Dumnezeu", cum am spus, omul poate primi adevaruri din partea lui Dumnezeu. Acesta, in nesfarsita Sa intelepciune, usureaza caile de intelegere a adevarurilor date, in cei care s-au facut vrednici de El printr-o viata aleasa si au primit harul Duhului Sfant.
.
12. De ce are o autoritate mai mare Descoperirea dumnezeiasca decat mintea omeneasca in lucrarea mantuirii?
Pentru ca Descoperirea dumnezeiasca nu greseste si nu inseala niciodata, fiind garantata de Dumnezeu insusi, Care e Adevarul (Ioan 14, 6), de nesfarsita Lui intelepciune si de implinirea pana astazi a atatora dintre cele vestite de aceasta Descoperire. Mintea omeneasca poate intelege unele dintre cele cuprinse in Descoperirea dumnezeiasca, dar ea nu poate patrunde toata aceasta Descoperire. Pentru ca mintea noastra sa fie intru totul de aceeasi parere cu Descoperirea de sus, ar trebui sa cunoastem pe Dumnezeu in fiinta Sa. Dar cum fiinta lui Dumnezeu nu poate fi cunoscuta pentru ca mijloacele firesti pe care mintea noastra ni le pune la indemana nu ajuta la acest lucru, noi punem toata increderea in adevarurile Descoperirii, care ne fac cunoscut pe Dumnezeu prin predicarea sau vestirea cuvantului despre El (Tertulian, Contra lui Marcion, 1 18, Migne, P.L II. col. 226). Descoperirea dumnezeiasca e vrednica de a fi primita de mintea noastra. Daca mintea isi pune increderea in fagaduiala unui om serios si vrednic de lauda, despre care stim sigur ca nu ne inseala, de ce sa nu dam aceeasi crezare cuvintelor lui Dumnezeu insusi? (Sf. Ciprian, Despre moarte, 6, Migne, P. L. IV col. 586). «Nu e mai cuminte, zice Origen, sa dam mai multa crezare lui Dumnezeu?» (Origen Contra lui Cels, I, 11, Migne, P. G., XI, col. 676). De asemenea, Sfantul Ioan Gura de Aur ne indeamna sa ne incredem totdeauna in Dumnezeu, chiar atunci cand cuvantul Lui pare a fi impotriva felului nostru de a judeca si de a vedea. Judecata si vederea noastra se pot insela; cuvantul Lui, niciodata.
.
Sursa: www. patriarhia.ro

vineri, 15 mai 2009

Cei trei prieteni

.
Se povesteşte că un om a fost acuzat, odată, de o faptă pe care n-o făcuse. Pentru a scăpa de pedeapsă, cineva trebuia si depună mărturie că omul acesta este nevinovat. S-a dus el la cei trei prieteni pe care îi avea şi i-a rugat ca, a doua zi, să meargă împreună cu el la judecător şi să-l scape astfel de pedeapsă. A doua zi, primul prieten s-a scuzat că nu mai poate veni. Al doilea l-a urmat până la uşa tribunalului, însă acolo s-a răzgândit şi a făcut cale întoarsă. Cel de-al treilea prieten, pe care omul contase cel mai puţin, a intrat, a depus mărturie pentru el şi l-a salvat, redându-î astfel libertatea.
.
La fel se întâmplă cu fiecare dintre noi. Cei trei prieteni pe care îi avem în viaţă şi care ar putea vorbi despre noi, aşa cum suntem cu adevărat, sunt averea noastră, rudele noastre şi toate faptele bune pe care le-am făcut, însă, când murim, realizările noastre, fie ele cât de mari, rămân aici, fără să ne ajute cu ceva. Rudele ne urmează până la groapă, dar rămân şi ele tot aici, în lumea aceasta. Doar faptele noastre bune, cel de-al treilea prieten, sunt cele ce ne urmează şi dincolo de moarte, arătându-I lui Dumnezeu adevărul despre sufletul nostru. De aceea, valoarea unui om este dată de faptele bune pe care le-a făcut.
.
"Ceea ce are omul dumnezeiesc în el este putinţa de a face bine." (Sfântul Grigorie de Nazianz)
.


joi, 14 mai 2009

CEA DINTAI DATORIE A CREDINCIOSULUI

.
1. Care este cea dintai datorie si cea mai mare grija a credinciosului in viata?
Cea dintai datorie si cea mai mare grija a credinciosului in viata este grija de mantuirea sufletului sau. Nimic pe lume nu e mai de pret pentru el ca mantuirea sufletului, dupa cuvantul Mantuitorului, care zice: «Ce va folosi omului de ar dobandi lumea toata si-si va pierde sufletul sau? Sau ce va da omul, in schimb, pentru sufletul sau?» (Marcu 8, 36-37).
.
2. Dar ce este mantuirea?
Mantuirea este eliberarea din robia pacatului si a mortii si dobandirea vietii de veci, in Hristos. Ea ne-a fost facuta cu putinta de intruparea, jertfa, invierea si inaltarea Domnului nostru Iisus Hristos la cer, si ne-o insusim prin harul dumnezeiesc, cu care trebuie sa conlucram prin credinta si fapte bune. De mantuire se poate impartasi orice om, caci Dumnezeu – voieste ca toti oamenii sa se mantuiasca si sa vina la cunostinta adevarului» (I Timotei 2, 4).
.
3. Unde se gaseste adevarul care duce la mantuire?
Adevarul care duce la mantuire se gaseste in Sfanta Biserica Ortodoxa, „stalpul si temelia adevarului” (I Timotei 3, 15).
.
4. De la cine are Biserica Ortodoxa acest adevar?
Biserica Ortodoxa are acest adevar de la Dumnezeu insusi, vestit mai dinainte prin patriarhii, dreptii si proorocii Vechiului Testament, care au avut o viata si cugetare sfanta, si apoi in mod desavarsit prin insusi Fiul Sau intrupat, Domnul nostru Iisus Hristos, Mantuitorul, cum spune Sfantul Apostol Pavel: «Dupa ce Dumnezeu odinioara, in multe randuri si in multe chipuri, a vorbit parintilor nostri prin prooroci, in zilele acestea mai de pe urma ne-a grait noua prin Fiul, pe Care L-a pus mostenitor a toate si prin Care a facut si veacurile; Care fiind stralucirea slavei si chipul fiintei Lui si Care tine toate cu cuvantul puterii Sale...» (Evrei. 1, 1-3).
.
5. Cum a dat Dumnezeu acest adevar?
Acest adevar l-a dat Dumnezeu prin Descoperirea dumnezeiasca.
.

miercuri, 13 mai 2009

Cine-i drept înaintea Domnului?

.
Demult, un om l-a întrebat pe un bătrân călugăr:
- Părinte, cine-i drept înaintea lui Dumnezeu? Am auzit povestindu-se despre o mare minune: un om care putea să zboare, să se înalţe singur în văz­duh. Este acesta semn că-i drept înaintea lui Dumnezeu, asemenea sfinţilor?
- Nu, fiule, nici vorbă!
- Dar am auzit povestindu-se şi despre un om ce putea să meargă pe apă. Este acesta drept înaintea lui Dumnezeu?
- Nici acesta?
- Dar atunci, cine este drept?
- Este cel ce-şi duce viaţa liniştit, în credinţă şi în frică de Dumnezeu. Dacă Dumnezeu ar fi vrut ca noi să zburăm, atunci ne-ar fi dat aripi.
Rostul nostru este de a fi buni creştini. Pentru a fi sfânt nu trebuie să te înalţi in văzduh cu trupul; doar sufletul să ţi se înalţe spre cer prin rugăciuni şi fapte bune. Nici nu trebuie să mergi pe ape; dar sufletul tău să rămână mereu deasupra păcatelor şi sa nu se afunde în ele. Doar aşa, cu un suflet curat poţi avea o viaţă curată. Doar aşa, te poţi chema bun creştin şi poţi spera în mântuire. Cel drept se va cunoaşte, astfel, după viaţa sa liniştită şi după traiul cumpătat. Iar acel om va fi drept şi înaintea oamenilor şi înaintea lui Dumnezeu.
.
"Îi cinstim pe sfinţi, imitându-i. " ( Sfântul Ioan Gură de Aur )
.

marți, 12 mai 2009

Cerul, pământul şi lumea

.
Într-o zi, un om simplu, cunoscut pentru viaţa sa curată, a fost întrebat de un vecin:
- Cum faci tu de eşti totdeauna atât de mulţumit? Niciodată nu te-am văzut supărat.
- Foarte simplu - a răspuns celălalt, în fiecare dimineaţă, când mă trezesc, privesc întâi cerul. Aşa mi-aduc aminte de Dumnezeu, de milă şi de bunătate. Apoi privesc pământul. Astfel îmi amintesc de moarte şi de Judecata de Apoi. In cele din urmă, privesc în jurul meu lumea întreagă ce se trezeşte în fiecare dimineaţă la viaţă. Aşa mi-aduc aminte de semenii mei, de cei care suferă de boli sau neputinţe, de cei ce au o viaţă mai grea decât a mea şi pe care i-aş putea ajuta, în felul acesta mă bucur pentru ceea ce sunt şi pentru ceea ce pot face.
.
Bunătatea izvorâtă din dragoste aduce totdeauna linişte şi mulţumire, atât în sufletul celui care primeşte cu recunoştinţă, cât şi în sufletul celui care dăruieşte cu drag.
.
"Cine este bun mai bun să se facă şi cine a biruit ispita să se roage pentru cel care e încă în ispite." (părintele Paisie Olaru)
.

luni, 11 mai 2009

File de pateric (6)

.
, fiind încă la palat, se ruga de zicând: Doamne călăuzeşte-mă cum să mă mântuiesc. Şi a auzit un glas spunând: , fugi de oameni şi te vei mântui.
.
Tot el sihăstrindu-se în viaţa singuratică, s-a rugat din nou cu aceleaşi cuvinte. Şi a auzit un glas spunându-i: , fugi, taci, linişteşte-te, căci acestea sunt rădăcinile lipsei de păcate.
.
S-au năpustit odată dracii peste avva în chilia lui lovindu-l. Venind la el cei care-l slujeau l-au auzit din afara chiliei rugându-se lui şi spunând: Doamne, nu mă lăsa. Nimic n-am făcut bun dinaintea ta, dar dă-mi după mila ta să pun început.
.
Se spunea despre el că aşa cum nimeni din palat nu avusese veşminte mai frumoase ca ale lui, tot aşa nimeni nu purta mai proaste la biserică.
.
I-a spus cineva fericitului :
– Cum de noi după atâta şcoală şi înţelepciune n-avem nimic, şi ţăranii ăştia de egipteni şi-au dobândit atâtea virtuţi?
– Noi nu avem nimic din învăţătura lumii. Ei, ţărani de egipteni, şi-au dobândit virtuţi din osteneala lor.
.
Întrebându-l odată avva pe un bătrân egiptean despre gândurile sale, altul l-a întrebat văzându-l:
– Avva , cum de îl întrebi tu pe acest ţăran despre gândurile sale, care ai atâta învăţătură grecească şi de-a Romei?
– Învăţătura Romei şi pe cea grecească o am, dar alfabetul ţăranului acesta nu l-am învăţat.
.
A venit fericitul vlădica la avva cu un dregător. Şi-i cerea vlădica să asculte un cuvânt de la el. Tăcând puţintel, bătrânul le-a spus: dacă vă spun, o să-l urmaţi? Iar ei făgăduiră să-l urmeze. Şi le-a spus bătrânul: oriunde auziţi de , să nu vă apropiaţi.
.
Altă dată voind vlădica să vină la el a trimis înainte pe cineva să vadă dacă deschide bătrânul. Şi i-a răspuns bătrânul aşa: dacă vii, îţi deschid, şi dacă-ţi deschid ţie, le voi deschide la toţi, şi atunci nu mai şed aici. Auzind acestea, a spus vlădica: dacă vin acolo ca să-l gonesc, mai bine nu mă duc la sfântul.
.

joi, 7 mai 2009

Părintele Teofil Părăianu despre călugări

.
Pentru cei mai mulţi oameni, un călugăr nu este un om ca toţi oamenii. Şi-atunci, cum este? Sub nivelul, sau deasupra nivelului celorlalţi oameni? S-ar putea întâmpla să fie şi sub nivelul celorlalţi, în cazul în care nu-i deplin ca sănătate, însă călugăria presupune oameni de excepţie. Oameni de excepţie! Omul obişnuit nu poate fi călugăr! Dacă devine călugăr, nu este călugăr deplin, este un improvizat în călugărie. Călugăria este o viaţă mai presus de viaţa obişnuită. Nimeni nu este obligat să se călugărească însă, dacă se face călugăr, este obligat să fie călugăr! Călugăria este elita Bisericii. Cuvântul "călugăr" vine de la grecescul "calos gheron" şi înseamnă "bătrân frumos".
.
O bătrâneţe încuviinţată, o bătrâneţe echilibrată, o bătrâneţe ca rezultat al unei vieţi îngrijite, curate, sfinte, este un dar de la Dumnezeu. Gândiţi-vă că Dumnezeu este înfăţişat ca un bătrân. De ce ca un bătrân? De ce nu ca un tânăr? şi tinereţea are darurile ei! Mulţi sfinţi au fost tineri! Totuşi, Dumnezeu este înfăţişat ca un bătrân! Aceasta vrea să arate că Dumnezeu este "vechi de zile", nu este de ieri, de alaltăieri, ci din veşnicie.
.
Cei care sunt la tinereţe şi se pregătesc de viaţă, trebuie să ştie că bătrâneţea, maturitatea, tinereţea, copilăria şi toate vârstele omului sunt un dar de la Dumnezeu, la care ajung mai ales aceia care au o tinereţe curată, o tinereţe cinstită. Viaţa de familie aşa cum a lăsat-o Dumnezeu şi cum o vrea Dumnezeu, este un dar de la Dumnezeu. Dar există şi posibilitatea să treci de viaţa de familie, mai sus. Dacă treci de viaţa de familie ca să ajungi la o viaţă superioară, fără să te oblige cineva la aceasta, atunci trebuie să fii bătrân înainte de bătrâneţe.
.
Ce înseamnă bătrân? Înseamnă şi înţelept. Dacă eşti călugăr, trebuie să fii bătrân înainte de bătrâneţe, deci echilibrat, cinstit, înţelept, să ai calităţile bătrânului. Să fii ponderat mai mult decât un tânăr (poţi să ai entuziasmul tânărului dacă mai eşti capabil de entuziasmul tânărului). În orice caz, dacă eşti bătrân de la tinereţe, adică echilibrat, ponderat, înţelept, angajat cu seriozitate, în cazul acesta ai şi calităţile bătrânului, ai şi capacităţile tânărului. Există posibilitatea aceasta, să aduci cerul pe pământ înainte de a ajunge tu în cer, şi deci faci din pământ – cer. Trăieşti o viaţă cu gândul la Dumnezeu, iar „Hristos se face toate pentru cel ce crede", cum zice sfântul Marcu Ascetul. Atunci ai linişte sufletească şi ajungi la cer, în casa lui Dumnezeu, la poarta cerului.
.
Sursa: Cuvânt ţinut la Mănăstirea "Sub Piatră" – 9 iulie 1998

miercuri, 6 mai 2009

Scurt istoric al Sinoadelor Ecumenice (3)

.
6. Al treilea sinod ecumenic de la Constantinopol (noiembrie 680 – septembrie 681), convocat de imparatul Constantin al IV-lea Pogonatul (648-685), s-a reunit in sala Cupolei (trullos) a palatului, pentru a formula credinta adevarata fata de erezia monotelismului (thelisisi = vointa). Erezia a fost pusa in circulatie de imparatul Heraclius (610-641), intr-o marturisire de credinta publicata in 638, Ektesis compusa de patriarhul Serghie si acceptata de papa Honorius (625-638). Invatatura ca Hristos are doua naturi, desi dupa intrupare are numai o vointa (monotelism) sau o singura energie (monoenergism), putea sa atraga pe monofizitii moderati, dar ea contravenea Calcedonului. Imparatul Constant al II-lea interzice discutiile despre cele doua vointe in Hristos. In aceste conditii, ortodoxia este aparata, cu pretul martiriului, de papa Martin I († 655 in exil in Crimeea) si de sfintul Maxim Marturisitorul. Sinodul, in prezenta imparatului si a legatilor papei Agathon (678-681), condamna pe Sergie si respinge scrisorile lui Honorius catre Serghie, acuzindu-l de a fi monotelit. Sinodul recunoaste, in acord cu invatatura parintilor, ca in Hristos exista doua vointe naturale si doua lucrari naturale, firea omeneasca avind vointa ei proprie, care se supune de bunavoie vointei dumnezeiesti, fiind pe deplin indumnezeita. Sinodul face un rezumat al dogmelor promulgate de sinoadele precedente, un fel de redefinire a doctrinei despre persoana Fiului lui Dumnezeu.
.
Deoarece sinoadele din 553 si 680-681 nu s-au ocupat cu problemele disciplinare, imparatul Justinian convoaca in 692, in aceeasi sala a palatului (in trullo), un sinod general cu scopul de a decreta canoane, in completarea celor doua concilii precedente, al cincilea si al saselea, (de unde denumirea de synodus quinisextus). Sinodul confirma canonul 28 de la Calcedon, se pronunta pentru casatoria preotilor inainte de hirotonie, critica unele obiceiuri ale Bisericii Apusene, stabilind impartasirea sub ambele forme (piine si vin) si folosirea piinii dospite (artos) la Euharistie.
.
7. Al doilea sinod ecumenic de la Niceea (septembrie – octombrie 787) este convocat de imparateasa Irina (780-790), regenta lui Constantin al VI-lea (771-797), pentru a se pronunta in legatura cu cultul icoanelor. Leon al III-lea Isaurul (717-741) publica un edict in 727, prin care interzice cultul icoanelor si reprezentarea picturala in general, considerind aceasta drept idololotrie. Imparatul numeste un patriarh iconoclast, iar impotriva papei Grigorie al III-lea (731-741) care excomunicase pe iconoclasti, trece sub jursdictia Constantinopolului provincia Iliriei. Succesorul sau, Constantin al V-lea Copronim (741-775) convoaca un sinod in 754 la Constantinopol, care condamna cultul icoanelor si excomunica pe toti anti-iconoclastii, inclusiv pe Ioan Damaschinul, aparatorul cel mai aprig al venerarii icoanelor. Imparateasa Irina, cu sprijinul patriarhului Tarasie si cu acordul papei Adrian I (771-795), convoaca un alt sinod, tot la Niceea (350 de parinti) sinod care anuleaza deciziile celui din 754 si care formuleaza invatatura ca obiectul venerarii este persoana reprezentata pe icoana, facind o distinctie intre adorare (latreia) care este rezervata numai lui Dumnezeu si cinstire (proskynesis) ce se cuvine sfintilor (v. ICOANA). Sinodul n-a fost acceptat de catre Bisericile din imperiul lui Carol cel Mare (Germania, Franta, Spania). Sinodul de la Francfurt (794) si Cartile caroline se pronunta impotriva cultului icoanelor.
.
Cu toata opozitia patriarhului Nichifor, a lui Teodor Studitul si a calugarilor in general, iconoclasmul persista datorita perscutiei declansate de imparatii bizantini. De abia sub imparateasa Teodora cultul icoanelor a fost restabilit (842), fapt in amintirea caruia s-a instituit sarbatoarea Ortodoxiei, in prima Duminica a postului Pastelui. Iconoclasmul este ultima erezie care a facut obiectul unui sinod ecumenic.
.
Biserica ortodoxa recunoaste numai sapte sinoade ecumenice. Este adevarat ca un sinod tinut la Constantinopol (879-880), la care participa legatii papei Ioan al VIII-lea (872-882), incearca sa restaureze comuniunea dintre Orient si Occident, atat de mult zdruncinata datorita ambitiei papilor de a fi considerati de orientali ca instanta de apel. Sinodul recunoaste pe Fotie (820-891) ca patriarh (Fotie inlocuise pe Ignatie in 858, dar nu a fost recunoscut de papa Nicolae I (858-867) si fusese apoi condamnat de sinodul din Constantinopol (869-870), convocat de Vasile I Macedoneanul (867-886); la rindul sau Fotie depusese pe papa, criticind aspru activitatea misionarilor catolici in Bulgaria – a carei populatie fusese convertita de Bizant in 864 -, pe care ii acuza de erezie). Sinodul se pronunta impotriva adaosului Filioque si recunoaste egalitatea dintre Roma si Constantinopol, desigur Roma avind "intaietate". Unii sustin ca recunoasterea acestui sinod ca sinod de reconciliere ar fi de o mare valoare practica in vederea reducerii shismei. Punctul de plecare al shismei din 1054 se afla in tendinta papilor de a aseza Orientul sub autoritatea lor directa, lasind rasaritenilor impresia ca autonomia lor este contestata. Din punct de vedere teologic, separarea a fost provocata de Filioque, asa cum arata patriarhul Fotie in tratatul sau Despre Duhul Sfant, in care condamna pe latini ca eretici.
.
Importanta sinoadelor ecumenice rezida in faptul ca:
a) prin continutul lor dogmatic, ele constituie legatura de unitate cea mai solida intre toate Bisericile locale, in primul mileniu crestin;
b) ele au impus autoritatea si metoda colegiala, conciliara, care a mentinut si slujit ideea ecumenica;
c) sinoadele au redresat sau reconstituit unitatea vizibila a crestinismului, de aceea unirea Bisericilor trebuie sa faca obiectul unui acord ecumenic.
.

marți, 5 mai 2009

Scurt istoric al Sinoadelor Ecumenice (2)

.
3. Sinodul de la Efes (iunie-iulie 431) este convocat de imparatul Teodosie al II-lea (408-450), cu scopul de a clarifica disputa dintre Nestorie († 451), episcop de Constantinopol (in 428), si Chiril al Alexandriei (412-444) [acesta fiind nepotul patriarhului Teofil (385-412), cel care a manevrat depunerea si exilul sfintului Ioan Gura de Aur (407)]. Nestorie apare ca fondatorul unei noi erezii potrivit careia exista doua persoane distincte in Cuvintul intrupat; de aceea Fecioara Maria nu poate fi numita Nascatoare de Dumnezeu, ci numai nascatoare de Hristos. La insistenta lui Chiril, sinodul (153 de episcopi) defineste doctrina despre unirea celor doua firi in persoana unica a Cuvintului si doctrina despre Fecioara Maria – Nascatoare de Dumnezeu, condamna si depune pe Nestorie, inainte de sosirea legatilor papei Celestin I (422- 432) si a episcopilor din Antiohia, care in cele din urma accepta doctrina si procedura lui Chiril. Dupa condamnarea nestorianismului (Nestorie n-a participat la sinod), discipolii lui Nestorie se despart de Biserica oficiala si formeaza o Biserica separata, in Persia, cu sediul la Seleucia. Biserica Orientului, sau nestoriana, din Persia, a depus un efort misionar cu totul remarcabil in secolele urmatoare. Dar raspindirea islamismului in imperiul mongol si mai cu sema masacrul savirsit de Tamerlan au pus capat acestui avant misionar al crestinismului nestorian.
.
4. Sinodul de la Calcedon (8 oct. – 1 nov. 451), convocat de imparatul Marcian (450-457), care a participat la sinod insotit de Pulcheria, sora imparatului Teodosie, s-a tinut in biserica Sfinta Eufimia, cu sprijinul deplin al papei Leon I (440-461). Sinodul trebuia sa se pronunte in legatura cu monofizismul, erezie care refuza distinctia dintre persoana - hypostasis si natura - physis, afirmind ca daca Hristos e o persoana, El nu poate avea doua naturi. Erezia era propovaduita de Eutihie (378-cca.454), calugar din Constantinopol, discipol al lui Chiril si adversar a lui Nestorie, care sustinea ca Hristos nu are decit o singura natura (mono-physis), cea dumnezeiasca, trupul uman fiind luat numai in aparenta. Un sinod provincial, convocat in 448, de Flavian, patriarhul Constantinopolului, condamna ca eretic pe Eutihie. In apararea acestuia se ridica Dioscur, patriarhul Alexandriei, care convinge pe imparatul Teodosie II sa convoace un sinod in 449 la Efes, sinod dominat de Dioscur si de calugari, la care se obtine reabilitarea lui Eutihie si depunerea lui Flavian. Intr-o scrisoare catre Flavian, papa Leon I condamna monofizismul, aparind doctrina ortodoxa despre Iisus Hristos, Care "pentru noi si pentru a noastra mintuire, S-a nascut din Fecioara Maria, Maica lui Dumnezeu, dupa firea omeneasca, ca un singur si acelasi Hristos, Fiu, Domn, Unul-Nascut, in doua naturi, unite fara confuzie, nici schimbare, fara impartire, nici separare, distinctia naturilor nefiind deloc suprimata prin unirea lor, fiecare natura pastrind, dimpotriva, particularitatea ei, ambele concurgind intr-o singura forma, o singura persoana si o singura ipostasa". Tomul lui Leon I catre Flavian nu a pus sfirsit ereziei monofizite, de aceea imparatul Marcian convoaca un nou sinod, in 451 la Calcedon, la care asista 600 de episcopi (cinci din Occident). Sinodul nu si-a insusit Scrisoarea papei Leon I catre Flavian, ci a alcatuit o noua definitie dogmatica, in care se condamna nomofizismul, marturisind credinta in doua naturi care se unesc intr-o singura persoana.
.
Sinodul reabiliteaza pe Teodoret de Cyr si Iba de Edessa, inalta scaunul de Ierusalim la treapta de patriarhat, confirma hotarirea sinodului din 381 prin care Constantinopolul ocupa rangul al doilea in Biserica, dupa Roma, largindu-I-se dreptul de jurisdictie asupra Traciei, Pontului si Asiei Mici. Canonul 28, care n-a fost acceptat de Papa Leon I, afirma clar ca Roma ocupa rangul intii in Biserica deoarece e "cetate imperiala" si nu pentru ca ar fi "scaunul lui Petru" (V. CALCEDON, PENTARHIE, PRIMUS INTER PARES). Dogma hristologica de la Calcedon n-a fost acceptata de Biserica copta din Egipt, care pastreaza monofizismul ca doctrina adevarata, pentru a exprima in acest fel nemultumirea fata de dominatia grecilor in Biserica Orientala. Astfel se formeaza Bisericile monofizite, negrecesti, impotriva melchitilor (adepti ai imparatului), adica ortodocsilor greci care accepta Calcedonul.
.
5. Sinodul al II-lea de la Constantinopol (mai-iunie 553) este convocat de imparatul Justinian cel Mare (527-565) cu intentia de a impaca monofizismul cu ortodoxia, date fiind repercusiunile politice ale respingerii Calcedonului de catre Biserica Egiptului. O asemenea incercare fusese deja facuta de imparatul Zenon (479-491), care a publicat un decret de unire, Henotikon, propunind o formula de compromis (intocmita de Accaciu, patriarhul Constantinopolului si Petru, patriarhul monofizit de Alexandria), dupa care numai deciziile sinoadelor anterioare Calcedonului sunt obligatorii pentru credinta. Imparatul Justinian promulga un edict (imparatul publicase o lucrare in care enumera erorile lui Origen, continute in Despre Principii), prin care condamna cele Trei Capitole, si pe cei trei teologi care apareau a fi propagatorii nestorianismului: persoana si opera lui Teodoret de Cyr (intre 393-460), prieten al lui Nestorie, care scrisese impotriva lui Chiril si contra sinodului de la Efes, si scrisoarea lui Iba de Edessa (380-457) in care acesta apara pe Teodor de Mopsuestia si respinge argumentele lui Chiril. Opozitia episcopilor africani si reactia papei Vigiliu, impotriva modului in care imparatul voia sa impuna un edict de credinta, sileste pe Justinian sa convoace un sinod general la care participa 165 de episcopi ci care condamna cele Trei Capitole. Cu toate acestea, sinodul se tine si anatematizeaza pe cei ce sustin ce e condamnabil in cele Trei Capitole. Sinodul se pronunta in mod clar pentru unirea ipostatica si respinge pe cei care confunda sau separa firile dupa unire. Hristos este in doua firi, chiar dupa ce unirea dupa ipostas a avut loc. Sinodul da o interpretare corecta expresiei monofizite a teologilor din Alexandria, o natura intrupata a Cuvintului dumnezeiesc, afirmind ca unirea dupa ipostas pastreaza cele doua naturi, unite fara confuzie si fara separare, intr-o singura persoana. Sinodul aproba formula liturgica Domnul nostru Iisus Hristos, Care a fost rastignit cu trupul, este Dumnezeu adevarat si condamna invataturile sustinute de Arie, Eunomie, Macedonie, Apolinarie, Nestorie, Eutihie si Origen. La inceput, papa Vigiliu n-a acceptat aceasta condamnare, dar in 554 recunoaste caracterul ecumenic al acestui sinod.
.

luni, 4 mai 2009

Scurt istoric al Sinoadelor Ecumenice (1)

.
In perioada dinainte de Schisma (1504), caracterul ecumenic al unui sinod este dat de prezenta si de reprezentarea episcopatului din intregul imperiu. Sinod ecumenic inseamna adunarea episcopilor din imperiu. In acest sens, reprezentrea scaunului de Roma (dioceza Italiei) era necesara. Desi convocate de imparati, sinoadele ecumenice nu constituie o institutie imperiala. Ei semneaza actele sinodale, fara sa voteze sau sa influenteze deciziile, lasand episcopilor o autonomie deplina in dezbateri. In deciziile sinoadelor trebuie sa se faca o distinctie intre dogma, care are continut doctrinal de credinta (oros - finis) si canon, care are un caracter disciplinar. Nici convocarea de catre imparat, nici reprezentarea ecumenica, nici semnatura episcopilor pe actele sinoadelor nu garanteaza ortodoxia intrinseca a credintei exprimate, a crezului. Deciziile sinoadelor ecumenice nu constituie un criteriu extern al doctrinei, deoarece nici o autoritate exterioara nu poate impune adevarul credintei. De aceea, ele trebuie sa fie receptate si confirmate de constiinta Bisericii. Traditia ortodoxa recunoaste sapte sinoade cu caracter ecumenic, intre care s-au tinut alte numeroase sinoade locale sau regionale.
Sinoadele ecumenice sunt:
1. Sinodul de la Niceea (mai-iunie 325)
2. Sinodul de la Constantinopol (mai-iulie 381)
3. Sinodul de la Efes (iunie-iulie 431)
4. Sinodul de la Calcedon (8 oct. – 1 nov. 451)
5. Sinodul al II-lea de la Constantinopol (mai-iunie 553)
6. Al treilea sinod ecumenic de la Constantinopol (noiembrie 680 – septembrie 681)
7. Al doilea sinod ecumenic de la Niceea (septembrie – octombrie 787)
.
1. Sinodul de la Niceea, in Asia Mica (mai-iunie 325) convocat de imparatul Constantin cel Mare (274-337) in biserica palatului sau, la care iau parte 318 parinti, episcopi din tot imperiul inclusiv reprezentantii papei Silvestru I (314-335), preotii Vit si Vincent. Dintre episcopii occidentali, se remarca Hosius de Cordoba (Spania), cel care fusese trimis de imparat la Alexandria pentru a restabili pacea in Biserica Egiptului. Scopul sinodului este formularea explicita a credintei despre Sfinta Treime, in opozitie cu invatatura preotului erudit Arie (cca. 256-336) din Alexandria, care sustinea ca Fiul nu este identic dupa fire cu Tatal, fiind subordonat Acestuia ca o cretura de ordin superior a Tatalui. Sub influenta sfintului Atanasie, diacon de Alexandria, sinodul afirma ca Dumnezeu-Fiul este de o fiinta (homoousis) cu Dumnezeu-Tatal. Dumnezeu-Unul, Care are o singura fire, exista ca Treime cele trei ipostase avind fiecare proprietati unice, personale. Crezul de la Niceea devine curand punctul de referinta al intregii traditii ortodoxe, in special al sinoadelor posterioare. Exista parerea ca celelalte sinoade nu sunt altceva decit confirmarea si explicarea ortodoxiei de la Niceea. De altfel, sinoadele ulterioare incep cu rostirea Simbolului de la Niceea. Actele sinodului nu s-au pastrat, dar Eusebiu al Cezareii (in Vita Constantini) face o descriere pe larg a dezbateririlor. Sinodul promulga 28 de canoane, care prevad, printre altele, sarbatorirea Pastelui in zi de Duminica, dar nu in acelasi timp cu pastele iudaic; organizarea Bisericii dupa provinciile adminstrative ale imperiului; prezenta a trei episcopi liturgisitori in hirotonia episcopala.
.
2. Sinodul de la Constantinopol (mai-iulie 381) este convocat de imparatul Teodosie (379-395), fara consultarea papei Damas I (366-387), cu intentia de a pune capat controversei ariene, care a continuat si dupa Sinodul de la Niceea, datorita sprijinului dat de chiar imparatul Constantin semiarienilor (imparatul exileaza pe sfintul Atanasie la Treves) si mai ales persecutiei in care succesorii lui Constantin – Constantia (350-361), sora lui Constantin, Constant si Valens († 378) – o declanseaza impotriva ortodocsilor de la Niceea. Sinodul este chemat sa se pronunte in legatura cu doua erezii ale timpului: cea sustinuta de Macedonie, episcop de Constantinopol – care nega deplina dumnezeire a Duhului Sfint, spunind ca este o creatura a Fiului – si cea a lui Apolinarie, episcop de Siria, care nega prezenta sufletului rational (sau spiritul) in Hristos, acesta fiind inlocuit cu Cuvantul. Sindoul reia doctrina de la Niceea asuprea Sfintei Treimi – doctrina intarita apoi de teologia trinitara a parintilor capadocieni, Vasile, Grigorie de Nazianz si Grigorie de Nyssa, care au impus cu autoritate formula: "Una si aceeasi fire dumnezeiasca in trei Persoane" - si adauga articolele privitoare la Duhul Sfint. Impotriva lui Macedonie, cei 150 de parinti, fara sa foloseasca homoousios, afirma ca "Duhul este inchinat si slavit impreuna cu Tatal si cu Fiul". Sinodul respinge apolinarismul, in expresia "de la Duhul Sfint si din Fecioara Maria". Simbolul din 381 va deveni crezul clasic, ecumenic, al Bisericii crestine. El va patrunde in liturghie si va fi confirmat de toate sinoadele ulterioare sub denumirea de crez niceoconstantinopolitan. In canonul 3, sinodul fixeaza ordinea celor cinci patriarhate, tinind seama de situatia politica a vremii. Roma se bucura de o preeminenta de onoare, iar Constantinopolul ocupa locul doi, avind privilegii egale cu "cetatea imperiala", Roma.
.